”După ruperea membranelor de către moaşă s-a dezlănţuit iadul!”

Travaliul a inceput intr-o seara de marti, a debutat cu o contractie destul de dureroasa. Mi-am dat seama ca voi naste curand, durerea era diferita de cele pe care le avusesem pe parcursul sarcinii. Am sunat-o imediat pe doamna doctor  care m-a urmarit pe parcursul celor noua luni, m- a indrumat sa merg la maternitate.

septembrie 2008,  Sibiu

La spital mi s-a spus, dupa controlul care se face fiecarei gravide care ajunge la unitatea de primiri urgente cu dureri mari de burta, ca am dilatatia 3. Intre timp contractiile incepusera sa fie din ce in ce mai duraroase si destul de greu de suportat, aproape ca-mi parea rau ca nu ma gandisem din timp la cezariana-ce prostie!!

Cu toate durerile pe care le aveam, trebuia sa fac efortul-destul de mare- de a raspunde la intrebarile asistentei privind domiciliul, varsta, ocupatia mea si a sotului, de parca de stresul asta inutil are nevoie o gravida aflata in travaliu!! Am fost condusa intr-o camera micuta, un fel de anexa a cabinetului medical, pentru a ma schimba intr-o camasa lejera.

M-am despartit apoi, destul de brusc de sot si de sora mea, mi s-a spus ca asa este normal, asa se face. O asistenta mi-a luat bagajul si m-a condus in sala de travaliu. Contractiile erau puternice si parca incepusera sa dureze mai mult. Mi-am ales un pat din cele patru care erau in salonul gol. Instinctiv am inceput sa ma plimb, nu puteam sta in pat sub nicio forma.

Mi s-a facut apoi clisma, din nou o procedura ,,normala,, si uzuala in spitale, numai gravidele care ajung cu dilatatie mare scapa. Doamna care mi-a facut clisma a avut grija sa-mi specifice ca ea este moasa, doar doar ar fi capatat si ea „o mica atentie” pentru ” a se purta frumos” si a-mi asista nasterea. Acest ,,purtat frumos,, nu intra in fisa postului, se pare ca intra la optionale, si ca orice optional, trebuie platit! Dar asta este alta discutie si asta-i una dintre marile hibe ale sistemului sanitar romanesc.

Am nascut primul copil acum cinci ani, pe atunci eram mai tanara si din pacate aveam putine informatii privind nasterea si cum ar trebui sa decurga o nastere normala, frumoasa si implinitoare. Nu-mi doream decat sa scap mai repede, copilul si eu sa fim bine si cam atat.  Nu-mi pasa ce interventii mi se fac, daca mi se pun perfuzii sau nu, luam totul asa cum mi se dadea fara sa intreb sau sa cer vreo explicatie, desi as fi avut tot dreptul. Mi se parea normal asa si ma bucuram ca personalul era cat de cat amabil.

Dupa clisma, mi s-au rupt membranele, din nou credeam ca asta-i procedura fireasca. Daca pana atunci durerile mi se pareau groaznice, dupa ruperea membanelor de catre moasa s-a dezlantuit iadul. Imi venea sa ma urc pe pereti la propriu, salonul si coridorul nu mi se pareau suficient de lungi pentru a ma plimba.

Tin minte ca  nici nu mi-am dat seama ca am intrat intr-o zona intunecoasa, chipurile interzisa, am fost atentionata imediat ca nu am voie acolo.  Cred ca era in jur de ora 23-24, eram incadrata la normal, contractiile erau puternice iar intervalul dintre ele relativ scurt. Colul se dilata incet, dat constant, in jur de 1 cm pe ora.

Daca la inceput eram singura in salon, acum eram trei, fiecare cu durerea ei, fiecare gestionand-o in mod diferit. Daca eu ma plimbam mereu si gemeam, una dormea, alta vomita. Un alt aspect de punctat este acela ca si dupa nastere tot in sala de travaliu se ajungea, urmand ca in decurs de cateva ore sa fim mutate la etaj in camere cu tot cu bebelus. Personalul mi se parea amabil, cu mintea de atunci si judecand lucrurile asa cum se derulau, personalul si tot ce facea acesta mi se pareau in regula.

Eram monitorizata mereu, mi se masura dilatatia, se asculta copilul, mi se lua tensiunea. Cu vreo doua ore inainte de expulzie m-au pus sa fac exercitii de impingere,  desi nu simteam sa fac asta, tinandu-ma cu mainile de pat sau pe  un scaun cu colac stil WC .

Tot indurand atata durere, orele au trecut, desi in numar de 7, parca nu mi s-au parut atat de multe. Din pacate nu prea ma gandeam la puiutul din burta, contractiile devenisera oribile si erau legate, semn ca se apropia expulzia.  Nici cu sotul nu am vorbit deloc, nu ma puteam concentra sa vorbesc la telefon. A urmat un ultim control al colului, mi s-a spus sa urc pe scaun, asa numita ,,capra,,. Mi s-a parut mai urata ca niciodata, mult mai urata si veche decat cele din cabinetele de ginecologie. Aveam o perfuzie la mana, sincer nu stiu cum am dobandit-o!! Am nascut cu ea!

Am mers in salonul de expulzie, paralel cu cel de travaliu. Si-a facut aparitia si doctorita de garda, aceeasi care m-a consultat cand m-am internat, aceeasi care m-a ajutat sa nasc. La inceput nu  mi-a placut, s-a rastit putin, asta pentru ca eu nu prea aveam rabdare sa astept, voiam sa fiu consultata imediat. Oricum asta nu-i dadea dreptul sa ma bruscheze.

La nastere s-a purtat frumos, schimbarea a fost radicala. Am urcat pe scaun, langa mine erau doctora si moasa. Doctora mi-a dat indicatii sa imping pe fiecare contractie, si pe cat posibil, sa tin mult. Eram supusa, nu cracneam, nu comentam nimic, doar executam comanda.

Desi lucrurile mergeau bine, dintr-o data o vad pe doctora ca ma apasa pe burta de cateva ori, avand senzatia urata ca mai are putin si se urca pe mine. Din nou am crezut ca-i normal, ca nu face altceva decat sa ma ajute. A urmat epiziotomia, cu o usoara anestezie locala- sub forama de injectie. Nu a durut, insa am simtit.

Am impins de cateva ori, cred ca totul a durat maxim 10 minute si baietelul meu si-a facut aparitia. Din pacate  l-am vazut doar cateva secunde, moasa l-a dus repede sa i se faca  ,,prodedurile firesti,,. Din nou am crezut ca asa este normal, dupa nastere copilul sa fie repede dus la curatat, masurat, cantarit etc.

Doctora era intre picioarele mele, astepta eliminarea placentei. Cred ca a si fortat, in sensul ca a tras putin de restul de cordon. Partea cea mai neplacuta si dureroasa a fost chiuretajul si cusatura. Simteam fiecare manevra care mi se facea, tresaream de fiecare data.  Simteam fiecare impunsatura a acului, imi doream sa se termine mai repede. In timpul acesta imi auzeam copilul plangand din alta incapere, copil care isi dorea sa fie langa mama lui. Tot fiind pe masa mi s-au comunicat greutatea si lungimea. Si tot pe masa, in timp ce eram cusuta trebuia sa raspund la intrebari legate de numele copilului, al tatalui, al medicului de familie al copilului etc.

Am fost transferata apoi in acelasi salon de travaliu, singura, fara copil. In acest salon eram eu, prospat lehuza si vreo doua femei care urmau sa nasca. Adica nu aveam parte nici de copil, dar nici de liniste.  Am nascut la ora 4,40 dupa aproape 8 ore de travaliu. Copilul mi-a fost adus in jur de ora 6,30 adica dupa vreo doua ore!!! Doua ore esentiale pe care le-am pierdut, si eu, dar si puiul meu… Dar, din nou, nu am comentat, credeam ca „asa-i normal”.

Alaptarea a fost dificicla, copilul nu voia sa suga. O asistenta m-a ajutat putin.Ciudat, dar dupa vreo 20 de minute copilul mi-a fost luat din nou. Nu mi s-a spus de ce, eu nu am intrebat.

La ora 8 am fost mutata la etajul doi intr-o camera cu cate doua paturi mari si doua mici pentru bebelusi. Imediat mi-au adus si copilul, cu siguranta avea „plinul facut,, cu lapte praf.

Din acel moment am fost nedespartiti. Puiutul dormea, a dormit toata ziua, cu pauze mici pentru doza de lapte praf si incercari nereusite de a alapta. Sfarcurile erau neformate, el avea dorinta de a suge dar nu se putea prinde. Pozitionarea era de cele mai multe ori gresita si astfel si-au facut aparitia ragadele.

Am apelat la mameloane de silicon, la sugestia asistentelor. Lucrurile incepusera sa meraga mai bine, puiul meu, saracutul, sugea si cu mameloane, insa lactatia nu se instalase. Plangea non stop, eu credeam ca nu-i ajunge laptele si asteptam cu nerabdare suplimentul de lapte praf. Dupa aceasta doza, care se administra cu o seringa si o lingurita copilul dormea ore bune.

In ceea ce priveste conditiile, la vremea aceea mi s-au parut bune. Camera curata, doar doua mame cu bebelusii lor. Asistentele dadeau sfaturi si stateau langa mine sa-mi pozitioneze copilul si veneau cand le chemam.

Per ansamblu, nasterea nu a fost traumatica dar departe de a fi una perfecta. Cel mai mult regret ca am fost separata cateva ore bune de copilul meu timp in care el a stat singur si neconsolat.

(va urma povestea nașterii cu numărul 2, la același spital, patru ani mai târziu)

[button size=”large” color=”pink” style=”none” new_window=”true” link=”http://www.nastereamea.ro/publica/”]Publică povestea ta[/button]

Dă-i naşterea spitalului, că ştie el ce să facă cu ea

Până nu demult în istoria umanității, femeia era conștientă de puterea și știința corpului ei. Avea totală încredere în naștere. N-o fi știind ea multă carte, n-o fi citit cărți de anatomia nașterii sau de psihologie, dar în ființa ei știa totul. Nu-și dădea seama că știe, că nu-și punea deloc problema, la fel cum nici de funcționarea inimii nu se îndoia deși nimeni nu-i spusese că inima trebuie să bată. Femeile rămâneau însărcinate și după 8-9 luni nășteau copiii. Era ceva firesc, natural, normal. Acum, e într-o stare jalnică, este constipată mental, e sclava sistemului medical și-i fericită-n ignoranța ei spunându-și ”Bine că există doctori, sărmanele femei din trecut!”
Înainte de revoluția industrială, nașterea avea loc acasă. Unele femei nășteau singure acolo unde le apuca sorocul. Pe câmp, la arat, la războiul de țesut, în carul cu boi. Că femeia muncea muncă fizică și nu se oprea doar pentru că rămăsese grea. Activitatea fizică constantă făcea și ca femeile de atunci să nu-și ”depășească” termenul, o mare parte năștea până în săptămâna 40 de sarcină.
Dar în cele mai multe cazuri, femeia era ajutată de familie sau de o moașă. Prejudecățile și condiționările negative erau și atunci mari, doar că diferite de acum. Femeia știa că poate să nască dar tradițiile și obiceiurile locului îi întipăreau în subconștient ideea că are nevoie de cineva care s-o ”o ajute”.
În era de dinaintea industrializării, existau case de naștere, precursoarele maternităților. Femeia venea să nască cu moașele ce lucrau acolo. Era și asta o afacere susținută de ideea că femeia nu poate face față nașterii de una singură.
Odată cu boomul progresului tehnic, minți afaceriste au intuit posibilitățile imense de câștig din naștere. Și au împins-o spre spitale, argumentând că acolo va fi mai sigură. La început, ideea a fost întâmpinată cu scepticism. Însă în câteva decenii opinia publică se schimbase radical în această privință. Și asta în ciuda morților, complicațiilor, schingiuirilor care aveau loc în spitale. Să nu uităm că medicina era, și este și acum, dar atunci mai mult, o disciplină destul de vagă, practicată de diletanți.
Nu-i noutate că medicii atunci învățau despre procedurile ce ”trebuie” făcute ca femeia să nască. Învățau experimentând. Și experimentau pe femei. Femei reale, cu copii reali. ”Dacă îi dăm medicamentul ăsta, scapă de grețurile din sarcină” Ups, medicamentul ăsta făcea ca copiii să se nască direct handicapați. Nu ne pare rău deloc, e în interesul medicinii! Nu, nu, nu e în interesul sănătății omenirii, nici în interesul științei adevărate, este cu scopul de a vinde, de a face bani, de a câștiga de pe urma sarcinii și a nașterii.
Medicina și-a testat ideile și teoriile pe oameni. A experimentat. Și continuă s-o facă. Ei câștigă, afaceriștii ăia deștepti, când scot un nou medicament, un vaccin, o aparatură medicală nouă. Le scot, le vând, de multe ori fără să le cunoască toate efectele secundare, că efectele pe termen lung chiar nu au timp să le aștepte. Ar însemna să piardă bani vreo 20 de ani ca aparatul cu raze X, spre exemplu, să fie testat pe un eșantion pentru a se urmări impactul și nocivitatea lui.
Dar nimeni n-a făcut asta cu razele X. I-au dat drumul în lumea largă, l-au vândut în toate spitalele lumii civilizate și au făcut bani. Era revoluționar până să fie cancerigen. L-au scos din uzul monitorizării gravidelor când s-au prins că oamenii se-mbolnăvesc din cauza lui. Și mor urât și prea devreme.
Începând cu dezvoltarea tehnicii, lumea a început să asocieze nașterea cu doctorul și instrumentele medicale. În câteva decenii, nașterea a fost mutată definitiv în spital. Toată lume știa că la spital se naște. Toată lumea credea că nașterea nu poate să aibă loc dacă nu e la spital. E periculos să naști în altă parte. DOCTORUL NAȘTE! Femeia trebuie doar să stea întinsă și să ia o gură bună de cloroform.
Deci medicina n-a venit să salveze acele puține cazuri de nașteri grele, cu probleme și complicații de la natură. Medicina a venit să le ”salveze” pe toate. Pentru un procent de până în 5% de nașteri complicate au trebuit să aducă în spitalul cel gata cu instrumentar de urgență toate femeile ce nasc. O gândire bună, din prisma afacerii. Dar fundamental greșită pentru tot restul implicațiilor.
Iar azi culegem roadele. Nașteri total instituționalizate. Actul pur și plin de frumusețe și misticism al nașterii a fost complet desacralizat. Femeia a fost înrobită tehnicii și i s-a răpit pentru totdeauna cel mai frumos și dătător de putere moment al vieții ei. Copilul născut în spital prin intervenții traumatizante a ajuns un adult cu probleme de tot felul: hormonale, emoționale, psihice, comportamentale, de adaptare. Numărul sinucigașilor a crescut constant în ultimele decenii. Spitalele de boli mentale sunt arhipline.
Studiile, că lumea adoră studiile, fac tot mai des legătura dintre aceste efecte șisarcină și naștere, ca posibilă cauză. Nu putem nega la nesfârșit că omul la naștere are suflet, sistem nervos și că stochează amintiri. Startul în viață are o importanță covârșitoare asupra devenirii adultului de mai târziu.
Femeia care naște în altă parte decât la spital este ridicată în slăvi. Sau arsă pe rugul opiniei publice. Din două una. I se spune că a fost foarte curajoasă să facă așa ceva, și norocoasă că toate au mers bine și n-a avut complicații. Sau i se spune că a fost o inconștientă care a pus viața ei și a copilului în pericol.
Așa am ajuns. Să credem cu tot corpul, cu toată ființa și cu toată mintea noastră plină de judecăți strâmbe, că nașterea, la spital este, culmea, în siguranță. Și oriunde în altă parte, nu.
Am ajuns să percepem nașterea ca pe un eveniment eminamente medical. Naștere = doctor + medicamente + instrumente spitalicești.
Cât de ilogic și absurd. Am uitat că toate funcțiile omului au fost date lui ca să funcționeze perfect. Am uitat că procesele fiziologice ale organismului n-au nevoie de ajutor ca să aibă loc. Am uitat că inima știe să bată și fără să-i spunem noi ”Bate!”, copilul crește în pântece fără să-i spunem noi ”Crești!” iar plămânii ne dau oxigenul din aer fără să le spunem noi ”Oxigenează-mă!”. Ne-am pierdut știința ancestrală ce ne-a fost pusă-noi.
Și-am reușit să ne predăm total în mâinile medicinei. Doctorul știe mai bine. Copilul nu se naște dacă doctorul nu spune ”Împinge!”. Copilul nu iese dacă doctorul nu se urcă pe burta gravidei să-i dea un brânci la vale micuțului. Tristă societate, triști indivizi, triste experiențe, triste vieți.
(va urma)

„Alin, hai repede. I-a iesit capu’!”

Povestea „saptamanii mele cu Sebastian” a inceput intr-o noapte banala de vineri, dupa ce familia Bujor plus bunica Bujor s-au amuzat impreuna de romanii mai mult sau mai putin talentati de la Pro Tv, dupa ce Raluca-inca-insarcinata a poftit la biscuiti rotunzi cu ciocolata la mijloc, dar ceva i-a spus sa nu abuzeze de ei in noaptea aia, asa ca a mancat doar trei, dupa ce Alin a luat-o pe sus pe insarcinata si a dus-o in pat, a asteptat rabdator ca ea sa-si gaseasca o pozitie cat de cat confortabila si apoi a dat drumu’ ultimului episod din Fringe.  

16 martie 2012, Malta

In jur de miezul noptii s-a lasat in sfarsit si linistea peste inca o zi lunga (insarcinata iar se jucase cu focu’, iesind la plimbare in timpul zilei pana in statia de autobuz de la Banif si inapoi, „calatorie” ce a facut-o in aproximativ 2 ore, din cauza opririlor lungi si dese). Si in linistea aia placuta, in timp ce insarcinata si sotul se tineau de mana si mai-mai ca motaiau a culcare, spre sfarsitul filmului (episod pe care nu l-au mai vazut pana la capat nici in ziua de azi), toata amorteala aia dulce de inceput de noapte lunga, in care sotul o va mangaia iar pe burtica si o va linisti atunci cand durerea de spate o va trezi din somn, s-a spart brusc in momentul in care Raluca a simtit o durere ascutita sub burtica. Ei.. si de-aici incepe filmul nostru. Inceputul e de groaza, pe la mijlocul actiunii se mai strecoara si niste momente comice, dar sfarsitul e cu hepi end. Ca sa placa publicului si sa poata „intra in cursa pentru o statueta Oscar”, nu?

Din start trebuie specificat urmatorul lucru – mi-as fi dorit ca nasterea sa decurga ca orice nastere „normala” – iei bagajul, faci o cruce la iesirea din casa, te urci in masina, ajungi la spital, semnezi niste hartii, te instalezi frumos in salon si astepti. Nimic din ce s-a intamplat in noaptea respectiva nu a fost premeditat. Nici de mine, nici de Alin. Il intrebai pe Sebastian, dar el, piticul, nu stie inca sa-mi raspunda.

Deci.. „durerea ascutita sub burtica” a fost genul de durere pe care nu o mai simtisem niciodata pana in acel moment. Mi-am zis ca na.. o fi insemnand si tipul asta de durere ceva. Iar la ce dureri aveam noaptea.. inca una (noua) pe lista nu mai conta. Dupa ceva minute am simtit-o din nou. Si din nou. Si parca ceva mai tare decat la inceput. Cand Alin s-a ridicat din pat si a aprins lumina, durerile deja se intetisera. „Doar n-or fi astea contractii”, mi-am spus in gand. Cu voce tare n-am indraznit. Nici nu a fost nevoie, pentru ca Alin era deja pe net, cautand din nou aceleasi informatii.. „Ralu, cred ca astea sunt contractiile. Probabil ca ai intrat in travaliu.. fals. In travaliu fals. Mai caut”. Dupa un timp.. „Da, e travaliu fals, iubita mea. Incepe, iubita.. Inseamna ca pana luni o sa avem un bebe”.

Bineinteles.. ne luasem amandoi dupa teoria cum ca la prima nastere exista un travaliu fals sau un pre-travaliu, de aceea nu e bine sa te grabesti sa fugi la spital. Travaliul adevarat se declanseaza mult mai incolo si poate dura si 24 de ore. Plus ca indicat este sa mergi la spital cand dilatatia ajunge la.. ce mai conteaza? Avem noi informatiile proaspete in minte atunci, acum le-am uitat pe toate, pentru ca niciuna din ele nu a fost valabila in cazul nostru.  Eu intrasem deja, asa.. subit, pe nepusa masa, in travaliul ala adevarat si dureros. I-am spus lui Alin ca ma doare destul de tare si ca poate daca mi-ar pregati o cada cu apa calda, poate ca mi-ar fi mai bine. Da, trageam la apa. Toata sarcina m-am gandit la nasterea in apa. Cum aveam sa aflu mai tarziu, tocmai din motivul asta Alin nu a vrut sa-mi indeplineasca dorinta cu apa. „M-am gandit atunci ca daca te bagi in apa vei naste acasa…”. Ce mai pot sa spun acum? Ar fi fost mai usor in cada, dar (ghiceste filmul de Oscar!) „calugaritele ne-au invatat ca in viata avem doua cai – calea naturii si calea suferintei”, iar eu a trebuit sa le duc pana la capat pe amandoua, fara niciun „artificiu” ca ajutor.

Durerile devenisera tot mai mari. Eu ma chirceam tot mai tare, respiram tot mai greu. „Ralu, respira, nu tine aerul in tine. Respira!”, imi zicea Alin. „Hai, pune-te pe o parte, te mangai pe burtica, poate trece. Gandeste-te ca durerile astea vor dura multe ore de-acum. Incearca sa te linistesti, hai ca-ti dau un No-spa. Sau mai multe..”. Nu am fost niciodata injunghiata, dar de taiat m-am mai taiat cu cutitul. Cam la fel am simtit eu contractiile – ca un cutit ce iti taie o bucata din tine. Ma luase cu frig, imi era teribil de frig. Simteam nevoia sa merg la toaleta des, ceea ce am si facut.

M-am plimbat intre baie si dormitor non-stop. La inceput m-am miscat singura, cu greu, apoi doar ajutata de Alin si mama lui. In timp ce eu incercam sa respir normal, sa-mi gasesc o pozitie comoda si sa trec peste inca o contractie, Alin s-a pus pe citit. Apoi, cu telefonul in mana, in pat, langa mine sau in picioare, langa pat, cronometra. „Ralu, o contractie dureaza cam un minut acum. Un minut nu inseamna mult, iubita. Hai ca poti. Uite peste cate contractii ai trecut pana acum. Esti foarte tare, iubita mea. Un minut de durere si trei minute de liniste, da? Mai ai 30 de secunde. Inca putin si te vei linisti”. Mai tarziu, a trezit-o pe mama lui. „Mama, cu Raluca nu e bine!”.

In pauzele dintre contractii se aseza langa mine, ma lua de mana si imi spunea sa inchid ochii, sa incerc sa ma odihnesc, „poate vei atipi putin”. Asta la inceput. Dupa un timp s-a intins langa mine, m-a luat de mana, si-a lipit capul de capul meu si am suferit impreuna. Asa cum o mama sufera langa copilul bolnav. Numara secundele uneori cu voce tare. „4, 3, 2, 1.. gata iubita, ne linistim acum!”. Eram matematica exacta! Ca o masinarie pe care o setezi sa porneasca si sa se opreasca la intervale precise de timp. Imi era cald, apoi frig. Un frig teribil si o frica si mai mare. la un moment dat i-am spus „Alin, daca trebuie sa mergem la spital in noaptea asta te rog sa nu conduci tu masina! Sa il suni pe Mihai sa ne duca el. Tu trebuie sa ramai cu mine in spate, sa nu ma lasi singura nicio secunda, da? Sa nu conduci masina, tu sa stai cu mine!”.

Nu stiu cat timp sa fi trecut pana cand Alin a inceput sa spuna si apoi sa tot repete „eu cred ca nasti in noaptea asta, iubita!”, iar eu sa-i raspund mereu la fel „e imposibil, nu pot sa nasc acum!”. Refuzam sa cred ca voi naste asa curand. Data aia de 29 februarie.. credeam foarte tare in ea si in „previziunile” doctorului Mamo plus ca stiam ca inca mai aveam destul lichid. Durerile vedeneau tot mai mari. In mintea mea imi spuneam mereu „O sa mor de durere. In cel mai bun caz o sa lesin”. O data am spus-o si cu voce tare. Intre contractii am reusit sa atipesc de cateva ori. Cum poti sa atipesti in 3 minute? Adanc de tot!

Epuizarea era atat de evidenta, ca atunci cand durerea trecea nu puteai decat sa lesini in amorteala. Cand nu atipeam, spuneam in gand rugaciuni. Il strangeam pe Alin de mana, dar nu tare cat as fi putut. Eram constienta ca la cat de tare as fi putut strange, l-ar fi durut. L-a durut oricum, am aflat mai tarziu. Vroiam sa-l mangai pe fata, dar de fapt iesea altceva.. O data am dat cu pumnul in perete, dar Alin m-a oprit spunand ca ma voi rani. Simteam nevoia sa lovesc ceva, sa-mi descarc toata durerea in ceva. As fi vrut sa urlu, dar m-am gandit ca vor auzi vecinii si „e tarziu, ce vor spune?”. M-am abtinut cat am putut de la a face urat. Pentru ca URAT imi si venea sa fac.

Dupa un timp Alin a vrut sa pregateasca actele si bagajul de care aveam nevoie la spital. Mi-a spus ca se intoarce in cateva minute, ca nu dureaza mult toata treaba asta. Dar din cauza nevoii mele disperate de a-l sti langa mine, nu am vrut sa-l las sa plece. Nu ca ar fi plecat in armata sau la razboi – doar pana in sufragerie. Dar mie, in acele momente, gandul ca trebuia chiar si un minut sa raman fara el, ma speria cel mai tare. Nu vroiam sa plece de langa mine. Si am ramas singura. Nu singura literalmente, pentru ca o aveam pe mama langa mine. Nu stiu pentru cate minute, dar minutele alea au fost teribil de grele.

Ma simteam obosita, deja nu mai auzeam clar ce-mi spunea Alin. Si incepusem sa am frica de patul in care suferisem in timpul ala. Simteam nevoia sa merg in baie. Imi era o sete cumplita. Dar nu aveam putere sa o si zic cu voce tare. Speram doar ca cineva isi va da seama. Neavand niciun medium in jurul meu.. am continuat sa ma scurg dupa o picatura de apa. Alin suferea si el odata cu mine. Ii vedeam fata schimonosindu-se dupa durerea mea, l-am surprind o data si pe el tremurand de frig. Sau de frica.. Dar se tinea tare. Era calm, imi vorbea cu calm, ma mangaia, ma incuraja, imi spunea ca sunt foarte puternica sa ca voi trece peste inca o contractie si peste urmatoarea si tot asa. Deja incercasem toate variantele de pozitii care sa-mi mai fi domolit durerea, dar nimic nu mai functiona.

As fi vrut sa intreb cat timp a trecut de cand au inceput contractiile. Dar mi-a fost teama ca va zice „o jumatate de ora”. Pierdusem notiunea timpului, nici nu as fi putut aproxima. Iar gandul ca e posibil sa ma mai chinui asa inca 12 ore de-atunci inainte nu-mi dadea pace. Si simteam ca nu mai pot, ca e deja prea mult pentru mine. La un moment dat, intr-o pauza dintre contractii, l-am auzit pe Alin, ca prin vis, vorbind cu mama lui. Spunea ca trebuie sa mergem la spital neaparat, pentru ca s-ar putea sa nasc chiar in noaptea aia. Exact in acel moment am simtit ca se intampla ceva nou. Surpriza! Pierdusem dopul gelatinos. „Vreau la baie! Duceti-ma la baie!”. Acela a fost momentul in care a fost clar pentru toti trei – mult nu mai e. Ca e vorba de cateva ore sau cateva zeci de ore.. dar de nascut voi naste sigur. Acum chiar ca se intampla intamplarea!

Era ora 3 si jumatate. Alin l-a sunat pe Mihai. A sunat si la Ambulanta. Eu mi-am mutat domiciliul in baie. Pe vasul de toaleta. Eu simtisem nevoia sa imping de ceva timp. Am si zis-o cu voce tare, dar Alin mi-a taiat atunci macaroana.. „Cum sa-mpingi? Doar nu vrei sa nasti acum!”. Acum pentru mine era clar – voi naste acasa. Lumea a inceput sa se agite in jurul meu. Iar eu acum ma simteam stapana pe mine. Ma simteam puternica si pregatita de a trece la nivelul urmator. Nu mai simteam oboseala, contractiile nu le-am mai simtit (poate s-au si oprit, nu imi mai pot aminti). Eu stiam ca trebuie sa imping, sa fiu tare pentru ca vine baietelul.

A fost amuzant tare. Il vedeam pe Alin intrand in baie, iesind, vorbind cu mama lui, intreband, vorbind la telefon iar, vorbea cu mine, vorbea singur. Eu le dadeam sfaturi – sa nu uiti periuta, vezi ca samponu lu’ bebe e dupa oglinda, deschide acolo,  vezi ca prosopul albastru e in dormitorul nostru. Ei inca credeau ca voi naste la spital, ca vom ajunge la timp acolo. Eu stiam sigur ca de acolo nu ma mai puteam misca, acolo imi era bine, acolo durerea era suportabila. Ajunsese si Mihai. Era ora 4 dimineata. N-a venit acolo sa vada despre ce e vorba, ii era de ajuns ca imi auzise urletele prin telefon, mai devreme. Sarcina lui era sa astepte Ambulanta in balcon. Toti aveau de facut cate ceva.

Si eu aveam.. Ma straduiam sa nu urlu prea tare. „E dimineata. Vecinii dorm. Nu vrei sa se sperie, sa creada ca te bate Alin sau ceva, sa sune la Politie si sa te trezesti cu 3 barbati peste tine in baie. Tocmai acum.. Nu urla tare, abtine-te cat poti!”. Si mai aveam o singura problema – setea. Imi era in continuare teribil de sete. Dar acum prinsesem forta. Asa am putut s-o rog pe mama sa-mi dea o gura de apa. „Acum iti aduc!”. Pfuu, in sfarsit, apa! Urma sa beau o gura de apa! Am simtit nevoia sa mai imping o data si am impins. Mama s-a intors cu sticla de apa, dar i-a cazut din mana, pentru ca…

„Alin, hai repede. I-a iesit capu’!”. Eram trei in baie. Eu – grabita sa termin ce am inceput, ei – nu stiu ce a fost in sufletul lor atunci! Alin a spus „Ralu, numaram pana la trei si mai impingi o data, da?”. Nu a apucat sa zica „doi”, ca eu m-am grabit sa imping. Am facut-o din tot sufletul. A fost usor, extrem de usor. O explozie. O usurare imensa. A iesit copilul. La 4 si 15 minute. Nu-mi amintesc ce s-a intamplat in primele secunde, dar m-am trezit iar la realitate in momentul in care l-am auzit plangand. Il tinea Alin in maini. Am inceput sa strig „Frumosul meu, copilasul meu frumos!”. Acum il vedeam, in sfarsit.

Nu m-am speriat, nu era sange, nu era sfarsitul lumii in jur  – era perfect.

Era un bebelus perfect. Tipa tare, plangea. Cat de fericita m-a facut plansul ala! Alin era emotionat. A spus si el ceva, am uitat ce. L-au invelit in prosopul de plaja al lui Alin – ala le-a fost la indemana. Cat de simplu mi s-a parut totul atunci! Nu-mi venea sa cred ca s-a terminat totul. Nu-mi puteam lua ochii de la copil. Plangeam de fericire. Cand doua asistente medicale au intrat in baie peste noi, copilasul era in bratele bunicii. Una dintre asistente (care ulterior mi-a devenit foarte draga, careia acum ii duc cumva dorul si pe care mi-ar placea sa o intalnesc din nou), m-a intrebat, cu un zambet larg pe fata „How are you?”. „Happy, I’m happy now!”.

A luat copilasul din bratele bunicii si mi l-a dat in brate! Ce fericire mare am simtit atunci.. nu se poate explica in cuvinte. Il simteam, in sfarsit. Era copilasul nostru. Perfect sanatos! Plangeam si radeam in acelasi timp. Ma uitam la el, la fata lui, la ochisori, la gurita. Ii simteam greutatea. Era o minune. Se intamplase o minune cu mine. Cu noi. Cand mi-am ridicat privirea am vazut asistentele varsand tot felul de ustensile, seringi si alte nebunii pe jos. Cautau ceva, nu gaseau, se uitau la mine, vorbeau in malteza, ma felicitau in engleza, Mihai era la usa baii, facea poze cu telefonul mobil, ii zambeam, zambeam la bebelas, zambeam la toata lumea. Eram fericita!

In drum spre spital, in Ambulanta, mi-am tinut puiutul in brate. L-am alaptat. Am povestit cu asistentele prin ce aventura tocmai trecusem. Le-am explicat ca nu a fost dorinta noastra de a naste acasa, ca totul s-a petrecut foarte repede. Era o fericire generala. Lor nu le venea sa creada ce s-a intamplat. „In 15 ani de cand lucrez in spital, asta este a doua oara cand mi se intampla asa ceva. Iti dai seama ca pe certificatul de nastere al lui Sebastian va fi scrisa adresa voastra si nu adresa spitalului? Ce nume frumos! Sebastian, esti un miracol! Mamico, esti foarte curajoasa, felicitari! Sa nu ma lasi tu sa fac si eu ceva?! Pai ma chemi la tine si tu faci totul? Data viitoare sa nu mai faci asa. Anul viitor sa vii la spital cu doua saptamani inainte, sa fiu sigura ca apuc sa-mi fac si eu meseria”, si tot drumul pana la spital am fost numai o poveste si un raset.

Pe masa de operatie, cu masca de oxigen pe gura, repetam aceeasi poveste pentru medici si asistente. Erau curiosi si intrigati in acelasi timp. Se mirau, ma felicitau si ma mai intrebau cate ceva (asa s-au consumat si urmatoarele 24 de ore din spital – in salon, eram ca la sfintele moaste, in pelerinaj. Veneau diversi, intrebau „tu esti mama care a nascut acasa?” si incepeau felicitarile, intrebarile, curiozitatile).  Radeam si ma gandeam ca la cateva saloane mai incolo ma asteapta Alin cu bebelusul nostru perfect in brate.

Acolo-i lasasem cand m-au dus la operatie si stiam ca acolo-i voi gasi la intoarcere. Eram amortita de la brau in jos dupa epidurala, dar eu simteam ca zbor. Imi simteam lacrimile pe fata si visam cu ochii deschisi la momentul in care-l voi tine din nou in brate pe Sebastian. Imi doream sa-l pot vedea iar, sa ma uit la el mult, sa-l iau iar in brate, sa il vad pe Alin, sa-i spun cat de mandra sunt de el, sa-i multumesc ca mi-a oferit ce am mai de pret in viata.

Alin cu bebelusul nostru perfect in brate.
Alin cu bebelusul nostru perfect in brate.

In spital nu am facut prea multi purici. Am ramas acolo o singura noapte, pentru ca duminica dimineata am cerut sa plec acasa cu Sebastian. Am semnat „pe propria raspundere” ca vreau sa parasesc spitalul, impreuna cu copilasul. Atata timp cat amandoi eram perfect sanatosi, iar eu puteam sa-mi continui si acasa tratamentul cu antibiotice… nu am vazut niciun rost in a ramane acolo, departe de iubitul meu Alin si de cuibul nostru. Am stricat planurile prietenilor care se pregateau sa vina in gasca mare la spital si totodata planul lui Alin care, incarcat ca Mos Craciun, a ramas blocat langa patul meu cand i-am spus, in loc de salut, ca vreau sa plecam acasa cu el.

Probabil ca personalul medical ne-a privit ca pe niste ciudati. Sau salbatici – nasti acasa in 4 ore, fara asistenta medicala, vii la spital, te operezi putin si a doua zi pleci acasa pe picioarele tale, cu copilu’-n brate si-n pijamale. Cine-a zis ca nu am toate pasarelele pe casa… a cam nimerit-o, ce-i drept!

Iar acasa ne-am intors cu un omulet.. Cu un omulet al nostru. Tot drumul spre casa, pe bancheta din spate a masinii, l-a tinut in brate bunica lui. Duminica aceea a fost o zi senina. Cu soare deasupra noastra si marea in partea dreapta. Iar noi – trei oameni mari, foarte emotionati si inca surprinsi de modul in care se intamplasera toate. Rapid, curat, fara probleme. „Dumnezeu a lucrat ca un sfant”, a fost explicatia bunicii. Eu cred ca am avut si avem cu totii ingeri buni. Mai ales copilasul nostru. Nu degeaba spunem „copilasii sunt o minune”!

A trecut si prima saptamana petrecuta cu Sebastian. Primul laptic, prima baita, primul zambet, primul control la medicul pediatru, aoleu, a cazut buricul. Ma uit la el cand doarme, cand e treaz, cand se agita ca-i e foame, cand e linistit si dulce. E frumos. E al meu, e al nostru! Nu stiu cu cine seamana fizic, dar urechiusele sunt ale mele, ca sunt mici tare. Restul probabil ca e al lui Alin. E un omulet perfect. Mi-a depasit toate asteptarile. Eu il alint Alinus. Asa i-am spus cand am deschis ochii, dupa prima noapte petrecuta cu el, acasa la noi.

Nu stiu ce fapte bune am facut in viata mea de pana acum ca sa merit asa un copilas. Sanatos. Cuminte, Frumos, Dulce, Dragalas. Ma lasa sa-l mangai, sa-l sarut, sa-l alint, se uita la mine, cateodata imi zambeste, face mutrite ca toti copilasii, dar sunt mutritele lui, sunt gesturile lui proprii. Seb doarme si viseaza cu capsorul pe umarul meu. Respira dulce. Zambeste frumos. E tot mai greu, tot mai prezent, tot mai dragalas.

Alin-Daniel si acum Alin-Sebastian sunt bucuriile mele. Astazi ma pot felicita singura ca am stiut sa am rabdare, sa fiu inteleapta si sa aleg bine. Alin-Daniel este omul meu perfect, este barbatul care ma completeaza si ma intregeste. Sunt la fel de dependenta de el ca acum cinci ani, cand am inceput sa-l descopar. Si imi place sa fiu asa!

Alin-Sebastian este… tot ce avem noi doi mai bun, la un loc, plus infinit mai mult. Si doar pentru „simplul” fapt ca el ne-a ales pe noi, aducandu-ne o atat de mare bucurie… meritam cel putin un Oscar. De persoana!

[button size=”large” color=”pink” style=”none” new_window=”true” link=”http://www.nastereamea.ro/publica/”]Publică povestea ta[/button]

Rusinea, sau cum sa ruinezi o nastere perfecta

Suntem o societate de pudici. Întoarcem capul când vedem o mamă alăptând, ne rușinăm să vorbim deschis despre naștere și ne oripilăm de-a dreptul când vedem o femeie crăcănată născându-și copilul.

În același timp privim pe ascuns filme porno și ne masturbăm cu poze cu minore dezbrăcate. Așa a ajuns nașterea să reprezinte o nebuloasă total necunoscută pentru femeia mileniului trei, un chin groaznic și-o întâmplare periculoasă. Așa a ajuns femeia să se creadă incapabilă să nască singură, să nască vaginal și natural. Așa a ajuns femeia să meargă mai degrabă la tăierea burții.

Când am deschis pagina de Facebook a site-ului naștereamea.ro am postat un link către un articol despre importanța sacului amniotic în nașterea în siguranță a copilului. Articolul avea ca fotografie reprezentativă niște țâțe. Asta la prima vedere, așa, în scrol grăbit pe pagina-n jos. Că în a doua secundă de privit la fotografie, se zărea totul: femeia asta cu țâțele goale năștea într-un bazin cu apă un copil cu sacul amniotic intact.

Nașterea copilului în sacul amniotic nu-i o chestie comună, nu se vede foarte des, nici chiar în nașterile naturale, respectate și nealterate cu nicio intervenție, adică nici măcar un control vaginal. Dacă sacul amniotic reușește să iasă întreg, nerupt, asta nu e decât o confirmare că tot travaliul și nașterea au fost o experiență calmă, caldă, fericită și neforțată deloc, nici chiar de mamă.

Putea fi pusă o fotografie doar cu copilul în sacul amniotic? Da, clar, putea. Dar de ce să ascundem țâțele? De ce să ne banăm nuditatea asta atât de pură? Ne naștem goi și societatea ne învață să ne rușinăm de corpul nostru. E rușine să vorbești despre pizdă și despre pulă, e rușine să te referi la organele genitale cu niște cuvinte atât de ”obscene”, e rușine pentru copiii mici să fie lăsați să-și descopere ”părțile intime”, e rușine să te referi la concepție ca sex și e rușine să vorbești deschis despre naștere. Vaginul nu-i vagin, e ”canal de naștere”. Când se bombează pizda la expulzia copilului, nu e, de fapt, pizda cea care se bombează, e ”perineul”.

Pudicii spun ”da, bine, toți avem așa ceva, e natural și toate cele, dar nu e nevoie să le arătăm, să stea în intimitatea țoalelor!” Industria erotică câștigă trilioane de bani, industria pornografică de vreo 50 de ori mai mult. De ce? Pentru că oamenii sunt frustrați, așa i-a făcut societatea. I-a frustrat de goliciune, le-a spus că nu e bine să se gândească la sex și la a face sex, că e greșit și rușinos. Și refulează. Oamenii nu numai că și-au reprimat niște nevoi firești, dar au ajuns să creadă cu adevărat ce li s-a spus: E RUȘINE SĂ FII GOL.

Iar asta afectează nașterea. Rușinea de propriul corp o face pe femeie să se streseze inutil în timpul travaliului, n-o lasă să se relaxeze, o face rigidă. O femeie rigidă înseamnă un col uterin rigid. Când colul uterin este prea dur în timpul travaliului, fie ele contracțiile cât de mari și puternice, colul nu se va dilata. E DOVEDIT ȘTIINȚIFIC. Am băgat-o pe asta cu știința că știu că vouă vă plac dovezile, nu vă place deducția logică. Dar na, mă rog, chiar e dovedit științific. Rușina, frica și vinovăția – cei trei dușmani ai nașterii naturale.

Sună cunoscut asta cu colul care nu se dilată, nu? Prea cunoscut. Femeile, sărmanele, își merită soarta. Au nașterile pe care le merită. Doctorul le spune că nu se pot dilata și pace, cezariană de urgență, copilul trebuie scos ACUM. Într-un fel, doctorul nu mine. Ele chiar nu se pot dilata ÎN CONDIȚIILE DE FAȚĂ. Cu frica din timpul travaliului se poate lupta, ea poate fi anihilată cu credință, autosugestie sau sugestie din partea unei persoane ce asistă nașterea.

Cu rușinea trebuie lucrat din timp, în travaliu e prea târziu. E prea puternică rușinea asta. Încă de dinainte de concepție și în toată sarcina femeia trebuie să-și cunoască corpul, nu doar din cărți, ci direct. Trebuie să știe ce fel de transformări vor avea loc în el, cum se va mări, lărgi și adapta tot sistemul reproducător ca să poată să crească și să nască un copil.

Trebuie să înțeleagă rolul colului uterin, al hormonilor și al mușchilor vaginali și perineali. Trebuie să știe și să fie convinsă că toate acestea se întind sub presiunea copilului dar și cu ajutorul hormonilor. Trebuie să creadă că pizda ei se poate face atât de mare încât să iasă în siguranță copilul, fără să-i producă rupturi.

Acum epiziotomia este o operație ce se aplică standard, tuturor femeilor ce nasc vaginal. O tăietură adâncă în vagin și la ieșire din vagin, ușor lateral, spre anus, cu scopul de a lărgi vaginul. Li se spune femeilor că e spre binele copilului, că altfel va ieși foarte greu. Și că mai este și spre binele lor, că fără tăietura asta miraculoasă vor suferi groaznic și se vor rupe de nu se vor mai vindeca. TOATE, NIȘTE MINCIUNI, în alt articol voi vorbi doar despre epiziotomie.

De aia, dragilor, de aia a ajuns epiziotomia, o OPERAȚIE CHIRURGICALĂ, prezentă la cea mai mare parte a nașterilor vaginale din lumea civilizată.
De aia au ajuns femeile să nu-și poată dilata colul uterin și să se creadă imperfecte și nu suficient de bune pentru o naștere naturală.
Din rușine. DIN RUȘINE. Că ne e rușine să ne uităm la o fotografie cu o femeie care naște. Că i se văd țâțele.
Că ne e rușine să vedem o femeie crăcănată care naște. Că i se vede pizda.

Dar dacă ne-am uita la pizda aia mai des și am vedea cum se lărgesc mușchii și țesuturile din jur și cum apare, încetișor, cu fiecare contracție tot mai mult copilul, am căpăta ceea ce am pierdut prin greșita condiționare a societății: încrederea în corpul femeiesc.

Dacă vrem să înțelegem cu adevărat nașterea, dacă vrem nașteri mai sigure și mai ușoare, dacă vrem să schimbăm protocoalele mult prea greșite din maternități, trebuie să ne schimbăm întâi pe noi. Să aruncăm la gunoi toate prejudecățile și credințele greșite cu care ne-a programat familia, societatea să trăim. Schimbându-ne atitudinea față de corpul uman, față de nuditate, față de naștere, schimbăm nașterea (cum frumos a scris o mămică).

O cititoare sau un cititor a avizat Facebook când a văzut imaginea cu femeia care năștea în țâțele goale. A fost ofensat/ă. Asta pot să înțeleg, poate fi cineva cu adevărat pudic care nu va înțelege nimic niciodată din ce voi scrie despre subiect.

Ce mi se pare inadmisibil este că Facebook chiar a șters postul cu fotografia respectivă. Viola standardele comunității. Credeam că acolo lucrează oameni tineri, din generația mea sau mai tineri ca mine, cei care vor schimbare, vor o lume mai bună, mai sigură, mai corectă. Credeam că-i măcar cineva acolo care să facă diferența dintre două țâțe playboy și două țâțe ale unei mame ce naște.

Oameni buni, trebuie să promovăm nașterea naturală, pe orice cale, că ajungem peste 10 ani să naștem toate prin cezariană. Și dacă nu 10 ani, fetițele de acum, dacă nu sunt educate despre sexualitate și naștere, sigur vor ajunge TOATE să fie tăiate pe burtă ca să le fie scoși copiii afară.
Două țâțe dintr-o imagine erotico-pornografică transmit un mesaj trivial (probabil). Dar două țâțe ale unei gravide ce naște transmit un mesaj IMPORTANT ȘI NECESAR: este posibil, un copil se poate naște natural, o femeie poate naște natural. Dacă faci un sondaj de opinie în momentul acesta în toate țările civilizate o să rămâi uimit de cât de puține femei mai cred în puterea lor de a naște fără prezența și intervenția doctorilor. Neîncredere, nepăsare, ignoranță.

Nu că este trist?

Sunt normale pentru Facebook fotografiile cu animale maltratate, nimeni nu denunță așa ceva, ei nu șterg asemenea postări. Am în listă vreo trei persoane care luptă pentru drepturile câinilor și aproape zilnic postează imagini sângeroase cu câini bătuți și chinuiți. Imagini foarte dure și brutale. De-o violență imensă. Ei bine, nu suficient de violente pentru standardele comunității Facebook. La fel și poze la fel de violente și brutale din teatre de război. La fel de binevenite și ele. Oamenilor le place să se delecteze cu așa ceva, aoleu, numai violență să le dai. Dar o femeie cu picioarele desfăcute și-un copil ieșind din pizdă este PREA MULT. ”Hipioții ăștia și natura lor!”

M-am uitat în termenii și condițiile Facebook, n-aveam ce face, era oarecum obligatoriu în cele trei zile cât ne-au fost banate conturile. Nu mi s-a spus de ce a fost șters postul cu poza, așa că am bănuit că pe motive de pornografie, cam acolo mi-am zis că au gândit cu mintea lor că se încadrează. Ce zice la paragraful acela:

”Facebook aplică o politică strictă împotriva distribuirii conţinutului pornografic sau a oricărui conţinut cu caracter sexual explicit în care sunt implicate persoane minore. De asemenea, impunem limitări în ceea ce priveşte imaginile care conţin nuditate. Dorinţa noastră este să respectăm dreptul utilizatorilor de a distribui conţinut care este important pentru ei, indiferent dacă este vorba de o fotografie în care apare o sculptură, cum ar fi David a lui Michelangelo, sau dacă este vorba de fotografii de familie în care o mamă îşi alăptează copilul.”

Nu o să fac analiză pe text prea mult, dar mă gândesc că poza cu pricina nu intră doar la nuditate. Intră la ultima parte, acolo unde spun că utilizatorii pot distribui poze importante pentru ei și dă exemplu că o mamă care-și alăptează copilul. A fost mare scandal anul trecut cu asta, multe fotografii cu copii ce sugeau la sânul mamei au fost șterse, acum se pare că Facebook și-a lărgit orizontul din care privește problema. Deci să-nțeleg că nașterea nu intră la poze importante pentru familie…

Vom continua cu niște standarde atât de aberante, obtuze și ignorante sau vom arunca ochelarii de cal ce ne blochează vederea? Decizia stă în dreptul fiecăruia. Schimbarea depinde doar de noi.

O naştere naturală în natură

Ce poate fi mai natural pentru un copil decât să vină pe lume înconjurat de natură şi de cei dragi. Eroina filmuletului cu naștere naturală este la a patra naştere dar recunoaşte că a fost cea mai profundă şi transformatoare experienţă din viaţa ei. E absolut fascinant decorul in care are loc travaliul, cu sotul si copiii in jurul mamei, pe marginea unui pârâu.