Ce faci când se rupe apa înainte de travaliu?

Ești pe ultima sută de metri, aștepți să vină contracțiile, să înceapă travaliul, să-ți naști puiul și să-l strângi în brațe. Dar sacul amniotic se rupe pur și simplu, lichidul amniotic îți curge printre picioare, mult și călduț, într-o zi senină, fără contracții, fără travaliu. Ce-i de făcut?

NU TE DUCE IMEDIAT LA SPITAL. Uită de mincinoasele filme care ți-au tot arătat faze cu femeia căreia i se rupe apa ce nu intră bine pe ușa spitalului că și naște. Realitatea este total diferită. Adevărul este că ruperea apei nu înseamnă deloc începerea travaliului. Ruperea membranelor sacului amniotic nu înseamnă începutul nașterii.

Cele mai multe femei trăiesc ruperea apei în timpul travaliului. Iar din acel mic procent de femei cărora li se rupe sacul amniotic înainte de a avea contracțiile de dilatare, cea mai mare parte (chiar vreo 95%) intră în travaliu în maxim 24 de ore! Restul aproape sigur în maxim 72 de ore. Și nasc fără probleme, copii perfect sănătoși, fără urmă de infecție. Așadar, nu ai ce să faci la spital dacă nu ai contracții.

LINIȘTEȘTE-TE. Relaxează-te. Și bucură-te că în curând vei naște. Stai liniștită, riscul de infecție este doar un mit. NU ARE NICIUN SUPORT ȘTIINȚIFIC. Nu există niciun risc de infecție a fătului odată sacul amniotic rupt, atâta timp cât în vagin nu se introduce nimic. Așa că nu ai de ce să te panichezi, gândindu-te că bebelușul este expus la diverse probleme de sănătate dacă sacul s-a rupt și el nu se naște cât mai repede.

Este o greșeală. Riscul de infecție este asociat cu controalele vaginale ce se fac în spital odată internată acolo. Da, doctorii și moașele folosesc mânuși sterile, dar dacă e așa, de ce sunt atât de multe cazuri de infecții uterine și fetale în spitale?

FII ÎNSĂ ATENTĂ LA STAREA TA ȘI A COPILULUI. Poți aștepta liniștită travaliul acasă, în confortul și intimitatea cuibului tău. Vei ști cu siguranță să-ți dai seama dacă ceva nu este în regulă (caz foarte rar). Dacă nu te simți bine fizic, dacă îți crește temperatura, dacă sunt scurgeri de lichid amniotic urât mirositoare sau dacă bebele nu mai are activitate ca până atunci – atunci e cazul să mergi la doctor, la un consult. Dacă ai în casă un stetoscop fetal îi poți asculta tu singură inimioara copilului, poți să-i iei astfel pulsul și să știi că e bine (între aproximativ 110 și 160, când este treaz).

Ce se poate întâmpla dacă nu faci cum ți-am spus? Păi să zicem că vrei să mă crezi, vrei să nu bagi în seamă ruperea sacului amniotic, vrei să aștepți să-ți vină contracțiile în mod spontan, natural, când bebele e pregătit de naștere. Dar după câteva ore, îngrijorată că totuși nu începe travaliul, te panichezi. Și pleci la spital.

Știi ce fac spitalele în astfel de cazuri? Majoritatea spitalelor, majoritatea doctorilor. Îți induc travaliul. ARTIFICIAL. Dacă până acum n-ai înțeles nimic din articolele mele, sau dacă nu ai apucat să le citești, povestea lungă spusă pe scurt este așa: inducerea travaliului cu diverși hormoni sintetici, prostaglastină, oxitocină, etc., nu numai că este dăunătoare pentru făt, că-l obligă să se nască înainte ca el să fie suficient dezvoltat pentru a supraviețui bine și sănătos în lumea de afară (crede-mă, fiecare zi petrecută în uterul mamei lui este esențială pentru bebeluș, nu există așa ceva precum ”ai trecut de 38 de săptămâni, e deja dezvoltat cum trebuie, putem să-l scoatem!”).

Dar este foarte periculoasă pentru travaliu și naștere, în sine. Inducerea artificială a travaliului este una din intervențiile medicale care conduce la complicații precum dureri foarte mari, epidurală pentru a calma aceste dureri, copil care nu se rotește în uter, stres fetal din cauza contracțiilor lungi și fără pauze, extracție cu forcepsul sau pompa de vacuum, sau naștere de urgență prin cezariană.

De ce e așa de important ca travaliul să înceapă natural?

Păi ar trebui să fie un motiv suficient acela că naturalul este întotdeauna mai bun decât artificialul. Dar dacă asta nu-ți spune nimic, nu prea te încălzește, cum și cifrele tot mai ridicate ale nașterilor induse sau ale cezarienelor programate arată, ai nevoie de un argument mai puternic.

Hormonii secretați de creierul nostru atunci când intrăm în travaliu ne ajută pe tot parcursul fazelor lui: și la dilatare, și la diminuarea durerilor, și în expulzie, și pentru lărgirea vaginului și a mușchilor perineali pentru a nu fi nevoie de epiziotomie. Spre exemplu, e un hormon care face ca atunci, la final, când copilul aproape a ieșit dar mama simte că nu mai are deloc energie să-mpingă, hormonul ăsta să dea niște contracții foarte puternice uterului.

Gândește-te, uterul îl împinge singur afară pe copil, se strânge și astfel peretele uterin superior îi dă un brânci la vale copilului. Fără să fie nevoie de voința mamei. Uterul asta face, hormonul ăla cu asta se ocupă. Înțelegi măcar o miime din ce înseamnă nașterea așa cum a fost lăsată ea de natură? Înțelegi ce fel de inteligență zace în corpul femeii?

Cu o naștere indusă chimic, niciun hormon dintr-acesta nu este prezent. Medicamentele, hormonii fabricații în laborator, vor genera contracțiile uterului, vor dilata colul uterin, dar nimic mai mult.

Durerile insuportabile din nașterile induse sunt și pentru că lipsește endorfina, hormonul fericirii, cel care ajută femeia în travaliu să suporte durerile de spate, de bazin, contracțiile uterului, expulzia copilului.

Apoi, cred că este destul de cunoscut ”cotul moașei”. Ei bine, moașa sau doctorul se urcă pe femeie, pe burta ei, la finalul travaliului, uneori și înainte de final, asta e altă temă de discuție. Dar când vine expulzia, bebele să iasă, mama, că e deja epuizată de contracțiile date de oxitocina artificială sau că nu-și simte mușchii pelvieni din cauza anesteziei epidurale, nu mai poate să împingă. Și nici uterul nu o face singur, ca în cazul unei nașteri naturale, fără intervenția omului și a medicinei. Așa că mamă și copil sunt agresați ca-n filmele de groază pe motiv că mama nu-i cooperantă și nu știe să împingă.

Ce să nu faci dacă mergi pe mâna mea

Să zicem că mă crezi, că ai încredere în natură și-n corpul tău și aștepți cuminte acasă să vină travaliul după ruperea membranelor. Apoi încep contracțiile, stai acasă în liniște și pace până ajungi la o anumită frecvență (alt subiect, alt articol) după care mergi la spital. Asta dacă nu alegi nașterea acasă, asistată sau neasistată medical.

Și le spui că deja ți s-a rupt apa de n ore. Unu. Refuză controalele vaginale. Dilatația poate fi verifică și prin alte metode decât cea invazivă, de introducere a degetelor în cervixul tău. Dacă chiar vor să te verifice, mai mult de o dată nu-i deloc necesar. Și cere-le să aibă grijă, mănuși sterile, etc, să nu te infecteze cu microbii lor periculoși și foarte rezistenți din spitale.

Doi. Refuză antibioticele. Așa se face în spitale după ruperea apei, preventiv cică. Cum ar veni, să-ți omoare flora bacteriană preventiv. Mai mare idioțenie nu există. Gândește-te că ai nevoi de flora ta bacteriană așa cum este, copilul tău este complet steril la venire pe lume și se va popula cu exact această floră bacteriană benefică și minunată din vaginul tău. Asta este cea care-i clădește sistemul imunitar.

Trei și cel mai important. Nu-i lăsa să vă separe. După naștere, protocoalele lor învechite prevăd luarea copilului la secția de neonatologie pentru măsurători și teste, etc. Asta pentru toți copiii. Pentru cei veniți după un astfel de caz, de ruperea a sacului amniotic înainte de travaliu, cu atât mai mult.

Dar este greșit și contraindicat. Copilul, după naștere, își are locul în brațele mamei lui, piele pe pielea ei. Pentru multe, multe, beneficii, dar și pentru colostru și anticorpi și popularea cu floră bacteriană a mamei și nu cu cea de la secția de neonatologie.

Observațiile clinice au arătat că acești copii ținuți departe de mama lor după naștere pentru investigații au fost lipsiți de semnele vreunei boli infecțioase. Deci au fost despărțiți de mama lor DEGEABA.

Concluzie

S-a rupt apa, nu te speria, și travaliul va începe în viitorul apropiat. Ai încredere că nașterea va avea loc, așa a fost lăsat de la Dumnezeu.

NU EXISTĂ NICI MĂCAR UN SINGUR STUDIU ȘTIINȚIFIC care să dovedească riscul de infecție fetală în urma ruperii înainte de travaliu a membranelor.

Nu-i lăsa să-l ia pe bebeluș de lângă tine, după naștere sau mai târziu. Toate investigațiile, măsurătorile și analizele (unele inutile) i se pot face micuțului acolo unde e, lângă mama lui. Va simți traumele acestor lucruri ciudate și noi pentru el mai diminuate. Și apoi, ținându-l pe pieptul tău, sigur o să-ți dai seama dacă ceva nu este în regulă cu el.

 

Doctorii nu le stiu pe toate… (sarcină cu toxoplasmoză, copil perfect sănătos)

Povestea primei mele nasteri este de acum 10 ani, acum la 10 ani distanta astept al doile bebe, o fetita foarte dorita si abia astept sa o imbratisez.

Cu greu am ramas insarcinata, aveam 21 de ani, proaspat casatorita si un bebe era tot ce ne doream. Cand in sfarsit s- a intamplat minunea primim o veste devastatoare… aveam toxoplasmoza si trebuia sa fac avort ca bebe risca sa iasa cu probleme. Plans, crize, insa nu vroiam sa renunt la viata din mine asa usor, indiferent cum avea sa iasa. A urmat razboiul cu medicii, care ma faceau in toate felurile si ma umileau, pana si in luna a 6 imi spune o doctorita ca ma trimite in Bucuresti, unde mi-l taie bucatele si il scoate din mine (de parca era o boala care ma ucidea).

In incercarea de a gasi macar o parere care sa ne sustina, sau sa ne dea o sansa am consultat muuulti medici, cand in sfarsit am gasit o doctorita care mi-a garantat ca nu iese handicapat si mi-a dat speranta. Am luat 3 tipuri de antibiotice si multe alte pastile pe toata durata sarcinii, insa gandul ca trebuie sa nasc ma ingrozea. Nu aveam acces la informatii, la internet, nimeni nu spunea nimic despre travaliu si nastere, de parca era un ritual sacru ce trebuie trait si nu povestit, asa ca am mers cu valul si speram sa fie totul bine.

Pe 24 ianuarie m-am trezit cu dureri de spate usoare, am incercat sa le ignor, sotul a plecat la munca, eu ma tot mangaiam pe spate, incercad sa alin durerea. A tinut asa toata ziua, cand, pe la 16, ma viziteaza cea mai buna prietena. Ii spun ca ma doare spatele si incepe draguta de ea sa imi faca masaj cu un dispozitiv pentru picioare. La un anumit interval imi trecea si imi spuneam ce bine stie sa faca masaj ca ma lasa durerea, dupa ma lua iar si tot asa (de unde aveam sa stiu ca eu sunt in travaliu, ca astea sunt contractii?) .

Daca tot m-a mai lasat durerea o rog pe Clau sa imi faca suvite blonde, ca in 3 zile aveam sa merg la doctor, care era de garda sa imi declanseze nasterea si vroiam sa fiu frumoasa la marea intalnire :). Intregul proces de decolorare a unor suvite a fost nostim si dureros, sa nu mai zic de mirosul groaznic, ma mai vopsea, ma mai masa, bebe mai impingea cate un piciorus. Instant mi se face pofta de orez cu lapte si scortisoara.

Afara era viscol si drumuri inchise din cauza zapezii, insa s-a dus Clau sa ia lapte praf sa imi faca pofta. Durerile incepeau sa fie mai mult continue si ingrijorarea a pus stapanire pe mine asa ca l-am sunat pe iubi meu sa ii zic. Dupa 2 minute ma suna sa imi zica ca am contractii defapt si ne intalnim intr-o ora cu doctorita la spital.

Panica totala, pregatiri intense prin casa pana sa vina sotul si la ora 19 vine cu masina de interventie de la munca, pentru ca nici salvarea nu putea circula. I-am lasat sa astepte, ca doar se facuse orezul cu lapte si nu puteam pleca fara sa mananc :)).

Drum cu peripetii, dureri in continuare, insa suportabile, ajung la urgente, ma controleaza cine era de garda, ii spun ca vine doctorita mea si ma trimite sus, pe sectie. Dupa ce ma dau jos de pe masa simt ca am nevoie la toaleta, merg si cand ies de acolo, pe hol, simt cum curge lichid din mine si ii zic sotului: Tomita am fost la baie si am facut iar pipi pe mine, el zambeste intelegator si zice ca mi s-a rupt apa (de unde stia mai multe ca mine?) .

Ajung sus, ma pune pe un pat in sala de nasteri si intre timp vine si doctorita mea, care imi pune o branula. Nimeni nu imi explica nimic, ca deh….astea trebuie traite. Stau cumintica pe pat cand de-o data incep niste durei crancene. Nu le mai suportam, eram singura graviduta pe acolo si nu puteam sa urlu, insa chemam pe toata lumea, pe sot, pe doctorita, ca doar urma sa mor de durere si nimeni nu stia.

Doua asistente, in capatul salii isi beau cafeaua, ca doar ce incepusera tura. Incerc sa le zic ca mor de durere, fara sa le supar, ca nu vroiam sa ma pun rau cu nimeni. Ele rad una la alta si imi spun sa stau cuminte acolo si sa ma bucur de dureri (ce aberatie, clar m-am pus rau cu ele). Cand ma cuprindeau durerile dadeam cu pumnii in faianta, strangeam de pat, simteam ca vreau sa ma ridic dar trebuia sa stau cumintica, ca deja ma luasera la ochi.

Brusc imi aduc aminte de banii pusi de sotul meu in halat si ii scot si incep sa arunc cu ei intr-o infirmiera, urland ca eu vreau cezariana ca altfel mor. Infirmiera aduna banii de pe jos, mi-i pune la loc si o cheama pe doctorita mea. Ii spun ca nu mai pot si ca vreau cezariana.  Ea zambind imi spune sa ma bucur de durerile facerii ca vine bebe (a inebunit toata lumea? Cum sa ma bucur cand eu mooooor?).

E clar, nimeni nu intelege, ultima mea salvare sotul meu, care era pe coridor la ceva distanta. Imi adun toate puterile si incep sa strig: Tomitaaaaaaa,  ajutoooor! Stiam ca daca ma aude vine eroul meu sa ma salveze. Panica printre personal,  devenisem brusc pacieta periculoasa si se stransesera in jurul meu.

Wow, putina atentie, incep sa ma vaiet printre dureri… apare o asistenta la capul patului, proaspat trezita din somn si vizibil deranjata imi trage de genunchi sa se uite, m-am simt deranjata si atacata si o intreb ce naiba face acolo si ea zice ca imi pune drena. Cee? Ii dau peste mana si ii zic sa ma lase in pace, deja nu mai aveam nimic de pierdut, eram singura impotriva tuturor in conceptia mea :)).

O intreb pe doctorita cand nasc si ea zice ca nasc cand imi vine sa imping si sa o anunt ca sa ma urce pe capra. Eu in disperarea mea ii zic ca acum imi vine, nu stiu nici azi daca chiar asta simteam. Ma urca pe capra si imi zice sa imping pe contractiii. De 2 ori am impins si a iesit capul. Imi spune doctorita sa nu mai imping, avea circulara de cordon. Elibereaza gatutul si imi spune iar sa imping. Iese bebe, ce eliberare, in sfarsit am scapat.

Pe fundal se aud voci ingrijorate si bebe nu tuseste, pana la urma il aud. A luat apgar  7 , insa pentru mine era de nota 10. Urmeaza calvarul, imi scoate placenta, ma chiureteaza si incepe sa ma coase. Din toata experienta nasterii asta a fost cel mai greu. O intrebam cat mai are, de ce nu lasa asa, ca nu mai pot, am indurat si a trecut. Ora nasterii lui Vicentiu: 20:35…wow, acum o ora jumate eram acasa , parca a trecut o vesnicie.

Ma pune pe patul de langa capra, nu stiu nimic de bebe, disparusera cu el. Ma simteam cotropita, insa acum nu mai aveam dureri ;). Trebuie sa ma masez pe burta 2 ore.

Imediat apare o graviduta de etnie roma, o pun asistentele pe capra, eu aveam vizibilitate directa vad ca ii atarna un picior de bebe din vagin. Asistentele vorbindu-i foarte urat ii baga piciorelul lui bebe inauntru si indeasa un pachet de vata in vagin. Mi-era mila de ea si ma bucuram ca nu mi s-a intamplat si mie asa.

Incercand sa o ridice de pe capra ii spune moasa ca nu are chef sa nasca pe tura ei, sa astepte pana dimineata, cand sa o ridice, iese bebe, cu tot cu vata si cu picioarele inainte si pe tura aleia. Nu mai puteam de bucurie, plangeam de emotie si pentru ca nu s-a intamplat cum au vrut ele. Bravo Mama Natura si unde mai pui ca nici nu a trebuit cusuta.

Ma transfera in salon, intreb disperata de bebe (mi-era teama sa nu mi-l schimbe) il vad pe iubi, ma felicita, imi spune ca avem un baiat superb de 3,700 kg (de la el am aflat) si asistenta imi spune ca am nevoie de odihna si sa ma bucur de ultima noapte de liniste ca dimineata mi-l aduce (oare ce i-or face, chiar a iesit cu probleme?).

La 6:30 dimineata, pornesc pe holuri dupa bebe ca tot eram amanata. Ajung in sala cu bebici  si raman in usa intrebandu-ma care e al meu. Auzisem de mamici care stiu din prima clipa care e al lor, ca straluceste. Al meu nu stralucea, ma cuprinde panica la gandul ca nu am instinct matern si astept, pe un scaun sa vina cineva. Cand vine o asistenta o intreb care e al meu si imi arata patutul de langa mine. Ce frumos era si linistit, il iau si incep sa il miros si sa il pup si asistenta ma ajuta sa ii dau sa suga, wow… ce sentiment inaltator.

Din clipa aia am ramas nedespartiti, din pur instinct matern si empatie l-am crescut cu mine in pat, alaptat la cerere pana la 11 luni cand nu a mai vrut, fara suzete, biberoane, purtat si iubit si dupa 10 ani pot spune ca am facut o treaba buna, desi atunci toata lumea imi spunea ca nu fac bine, numai sotul meu, dragul de el imi acorda toata increderea si imi lua apararea in fata oricui nu era de acord cu metodele mele.

La fix 10 ani se naste fetita mult dorit, tot cu toxoplasmoza, cu colul intredeschis inca din saptamana 16, fara sanse sa duc sarcina nici pana la 26 de saptamani, insa de data asta nu m-am mai panicat, doar mi-au demonstrat doctorii ca nu le stiu pe toate. Acum sunt in saptamana 32 si sper sa am parte de o nastere frumoasa si sa va povestesc si voua.

”Nu m-au tăiat, nu au avut ce să coasă!”

Am nascut fara sa stiu in acel moment cat de norocoasa sunt ca am parte de o nastere la spital asa cum trebuie sa fie peste tot! Dupa multe povesti de groaza citite si auzite despre nasterile din Romania, nasterea mea a fost aproape perfecta!

Londra, ianuarie 2012

Am nascut la Londra (unde locuiesc de 4 ani), intr-un spital de stat, din cadrul NHS (National Health Service), pe 30 ianuarie 2012. Pe perioada sarcinii, citisem destul de multe despre sarcina si nastere, mai ales ca medicul de familie ma informa periodic cu reviste si carti despre asta. Am completat cu forumuri si site-uri de specialitate. Asadar, imi facusem o idee despre ce se va intampla si am decis sa nasc in apa. Am intocmit planul de nastere si l-am dat mai departe la spital.

Mi s-a spus ca voi naste in jurul datei de 23 ianuarie, dar bebe a ales sa vina peste o saptamana, pe 30. M-am trezit la 5.30 dimineata cu niste contractii usoare, iar dupa cateva ore in care s-au intetit, am plecat impreuna cu sotul la spital. Mi-au facut un control, au zis ca o sa mai dureze pana nasc si m-au condus intr-o camera cu pat, cada in care am nascut si baia separata. Am avut parte de intimitate completa. Aici, la nasteri, medicul intervine doar cand sunt probleme, altfel se ocupa de tine si bebe o -midwife- sau mai multe – niste tanti foarte calme care sunt si moase si asistente in acelasi timp.

Asadar, m-au instalat in camera, alaturi de sotul meu care a asistat la toata nasterea. Pentru ca am vrut, am ales sa fim impreuna, iar ei mi-au respectat decizia, ca si cum asa ar fi normal – asa si e, dar nu peste tot! Mi-au explicat ca trebuie sa fiu dilatata cel putin 5cm pana sa intru in cada si pana atunci, sa ma plimb mult. Mi-am luat sotul de mana si m-am invartit cateva ore bune prin spital, pe langa si in jurul lui pana cand contractiile devenisera foarte puternice.

M-am intors in camera, i-am spus midwife-ei ca vreau sa ma intind in pat. Am facut asta si la scurt timp am simtit un val de apa calda care a tasnit pe podea, mi se rupsese apa. Midwife-ul, o englezoaica zambitoare si pentru mine in acel moment, enervant de calma, mi-a zambit cald, m-a controlat si m-a invitat in cada. Apa calduta si permanent filtrata, m-a calmat enorm de mult. Mai ales ca dupa ce mi s-a rupt apa, ma apucase o panica interioara ca se apropie momentul nasterii, mai mult emotii si nerabdare sa-mi vad bebele.

Dupa ce s-a rupt apa, a mai durat 2 ore pana am nascut. Tot timpul am stat in cada, am incercat sa respir cat mai regulat (cum citisem eu prin carti), sa nu ma cuprinda panica de tot si cel mai important, sa suport durerile infernale cat mai bine. Am tipat mult, asta m-a ajutat si m-au lasat in voia mea, mai mult misunand discret pe langa mine, verificand temperatura si zambindu-mi calm.

Am impins cand am simtit sa imping, fara sa ma streseze nimeni, doar cand ma uitam intrebator la ele, ma incurajau si imi spuneau ca ma descurc bine. Cand capul lui bebe deja se itea sfios, am simtit ca nu mai pot sa imping si atunci o midwife m-a prins de un picioar si sotul meu de celalalt (ca sa nu am tendinta sa le strang), mi-au zis sa imping cat pot de tare cand simt contractia si am mai avut nevoie de doua contractii luuuungi pana a iesit bebe.

A iesit direct in apa, mi l-au ridicat pe piept si m-au lasat sa-mi trag rasuflarea. Momentul acela a fost urias, o imensa usurare, iar minunea lipita de pielea mea isi tinea pumnisorii inclestati si incerca sa desluseasca lumea cea noua din jurul lui. Dupa ceva timp, l-au intrebat pe sotul meu daca vrea sa taie cordonul si a acceptat cu rasuflarea taiata.

L-am mai tinut la piept, apoi l-au luat sa-l cantareasca rapid, l-au infasat intr-un prosop fara sa-l spele (pentru ca vernixul sa-i hidrateze pielea pana dispare singur) si i l-au pus in bratele sotului meu. In timpul asta, am mai simtit cateva contractii (in mintea mea, ma intrebam cu groaza cand scap de dureri) si fara sa traga nimeni de cordon, am expulzat usor placenta. Apoi in pat, tot dezbracata cu bebe lipit de mine si un cearceaf peste noi, m-au lasat sa ne bucuram toti trei unul de altul.

In fine, aici daca totul merge bine, te lasa sa pleci din spital dupa 6 ore, dar pentru ca am lesinat de doua ori cand am incercat sa merg la baie si m-au cules de pe jos, m-au tinut doua nopti. Am avut anemie de cand ma stiu, deci imi cunosteam lesinurile.

In tot timpul asta, veneau moasele la mine si ma dascaleau cum sa alaptez, cum sa-l ajut pe bebe sa se obisnuiasca cu sanul. Nici nu s-a pus problema de formula, mai mult eu vroiam la un moment dat sa-i dau de frica ca nu-i ajunge laptele. Dar ma linisteau spunandu-mi ca in primele zile nu are nevoie de mult lapte si ca e foarte important sa suga colostrumul care e plin de bunataturi pentru el.

Dupa ce am ajuns acasa cu bebe, ma vizitau sa vada daca ma descurc, daca am nelamuriri, il verificau pe bebe si imi povesteau de tot felul de programe pentru mamici si copii.

Totul a fost foarte simplu, calm, relaxat si cu multe incurajari, asa cum ar trebui sa fie peste tot. Eu dinainte eram incantata de sistemul medical englezesc, datorita faptului ca medicii de familie nu prescriu antibiotice pentru cea mai mica raceala, ci te trimit acasa cu urari de bine si un paracetamol. Multi blameaza acest lucru, eu nu.

Nimeni nu-i plateste daca te pun sa iei o punga de medicamente, au salarii decente, deci tot ce le ramane de facut e meseria! Nimeni nu ia spaga, nu exista conceptul asta si te trateaza egal chiar daca esti alb, negru, galben, bogat sau sarac. Nu am dat nici un ban la spital sau medic pentru monitorizarea sarcinii si nasterea in sine.

Nimeni nu a asteptat bani ca sa se poarte frumos cu mine! S-au purtat cum trebuie pentru ca asta le e meseria, pentru asta sunt platiti si asa trebuie sa fie peste tot!

In plus, cezarienele nu se fac decat daca viata mamei sau a copilului sunt in pericol, altfel se incurajeaza nasterea naturala. Asa cum e normal…

Dupa ce am citit si auzit atrocitatile care se petrec in tara, am realizat cat de norocoasa am fost eu! Pe mine nu m-a grabit nimeni, nu m-au inghesuit intr-un salon plin de alte femei care nasc, cracanata pe un suport de fier, nu mi-a zis nimeni sa imping la comanda, nu mi-au dat medicamente sau calmante fara voia mea (doar spre final am cerut masca cu gaze care oricum nu a facut mare diferenta, dar pe mine, psihic ma ajuta), nu m-au taiat, nu au avut ce sa coasa, nu mi-au luat copilul de langa mine si l-au primit pe sotul meu ca pe un participant activ la nastere.

Toate astea la un spital de stat. Dar in Londra… N-am avea decat de invatat din toata povestea asta.

„Mă punea să-mi ţin respirația şi să nu împing… ce picior în gură i-aş fi împins eu…”

Prima mea fetiță a venit pe lume acum 9 ani și jumătate. Eram studentă în ultimul an, amețită, idealistă și naivă. Puține informații despre ce drepturi și așteptări ar putea avea o mamă în travaliu și încă astea ar fi trebuit îndelung căutate și cineva ar fi trebuit să te informeze cât de cât asupra a ceea ce urmează.

Dar în jurul meu toată lumea surâdea serafic, mă asigurau că o să fie bine, și până și prietenele care aveau copii deja se fereau să se adâncească în detaliile (prea?) intime ale procesului nașterii. Așa că, am mers cu turma, și am născut ”natural”. Adică naștere indusă și aproape toate invaziunile chimice și mecanice posibile.

În minunatul târg al Ploieștiului, în 2003-2004, maternitatea fusese un loc de groaznice coșmaruri. Copii morți la naștere, morți după naștere, scandaluri după scandaluri, igienă precară, cu doar o lună înainte de termenul meu se desfașurase acolo ”procesul pioceanicului”, brrrr, coșmar zic. Bani să merg în alt oraș ioc, nici pile, nici sprijin, cu Dumnezeu înainte, deci!

Cu două zile înainte de DPN, m-am internat ”pe garda” medicului meu obstetrician, în care îmi pusesem toate speranțele mele, de parcă el năștea, nu eu. Procedura standard pentru Ploiești: te desparți de însoțitori la 5 m de ușa maternității, și apoi te pierzi în pântecele ei printr-un labirint de uși care se tot încuie în urma ta, sporindu-ți angoasele cu care sigur ai venit de acasă.

Deliciul începe de la garderobă: aștepți, umilă, în picioare, să-și termine individa responsabilă cafeaua, convorbirea telefonică și ce mai are ea pe-acolo, apoi ți se va repartiza o cămașă d-aia albă și fără formă, ca un sac cu găuri (dacă îi puneai 5 lei în mână, îți dădea chiar una nouă!), te întreabă fără menajamente dacă ești rasă, dacă nu te servea ea, cu un bic pe care sunt sigură că-l mai folosise și la alta…

Uff, scap și ajung sus, la sala de nașteri. Completează asta, semnează ailaltă, ”alergii?, nu, mersi”, durează și asta încă o oră, ”vai, dragă, ai tensiunea 7 cu 4, cum de mai mergi pe picioare?!” și dă Domnul și mă urcă pe masa de consultații, unde vine și doctorul meu, mă încurajează, îmi comunică starea națiunii și cere o pensă. Urmează șocul : ”ce naiba, fetelor, toate pensele au vârf rupt în spitalul acesta?!” Am înghețat când l-am auzit, m-au apucat toate spaimele, ce să mai zic…

În sfârșit, i-au adus ce ceruse și a reușit să-mi rupă membranele. Fără durere, am simțit o ușoară senzație de eliberare, m-au dat jos și m-au asigurat că nu va dura mult și ne revedem pe masa de naștere. Era 2 aprilie 2004, ora 12:20. Fetița mea s-a născut pe 3 aprilie, la ora 2:35. Am conștientizat fiecare secundă scursă, am încă întipărite în memorie mirosuri, fragmente de conversații, urletele fetelor care au născut înaintea mea (8!) și, mai ales, DUREREA.

După jumătate de oră au început contracțiile. Lejere, la 20 minute. Urmează primul control. De aici înainte, până la naștere, am încăput pe mâna (la propriu) moașei șefe. Aceste nenorocite de controale de dilatație m-au marcat cel mai tare. Nu îi era suficient să înregistreze timpul dintre contracții? Chiar trebuia să verifice cu mâna ei la fiecare nenorocită de jumătate de oră?! Era clar că ele se grăbeau și eu nu mă mișcam suficient de rapid.

Mi s-a alocat un pat în sala de travaliu, un salonaș cu 8 paturi acoperite cu mușamale rupte, lipit de sala de nașteri. Mi s-a atras atenția că trebuie să stau musai culcată, să nu fac gălăgie și să nu ma screm, chiar dacă-mi vine. Și mi s-a administrat prima doză de oxitocină. ”E ceva bun, ca să te ajute” wink, wink. După 10 minute a venit durerea. S-au îndesit contracțiile, ce-i drept, acum erau la 15 minute și dureau ca naiba deja. Și dilatația mea era doar la 3, mă informa nemulțumită asistenta. Și așa s-au scurs următoarele ore… dilatația se încăpățâna să stea pe loc, durerea creștea, la fel și frica mea.

Din când în când, apărea o altă asistentă care asculta inimile bebelușilor. Erau singurele mele momente de pace. Aș fi legat-o de patul meu, să stea lipită de burta mea umflată, doar ca să ascult bătăile de viață ale puiuțului meu. Și mai trecea jumătate de oră, și iar venea aia rea, cu mănușa pe mână… mă podideau lacrimile când o vedeam. Pentru cine nu știe încă, acest control de dilatație se face pe momentul de vârf al contracției, atunci când și durerea e din plin.

Mă punea să-mi țin respirația și să nu împing… ce picior în gură i-aș fi împins eu…

Între timp, au venit și-au plecat fericite 8 mămici. Salonul de travaliu fiind lipit de sala de nașteri, pot să spun că participam direct la evenimente, nu am ratat niciun urlet, nici o vorbă urâtă a minunatelor asistente puse acolo să le ajute și sprijine, dar, în același timp, mi-am construit și strategia pentru momentul nașterii. Pentru că am aflat că doamnele se supărau rău dacă mămica în devenire se scăpa pe ea în eforturile alea extraordinare, le deranjau țipetele și orice cerință din partea bietei femei aflate pe masă era tratată drept moft și una chiar a aflat că ele nu sunt acolo ca să ne servească… ceruse o gură de apă, biata fată.

Eu nu am țipat nici măcar o dată. Îmi dădeam seama cumva, că voi obosi mai repede așa, și deja trecuseră multe ore. Îmi părea că nu se va mai termina chinul, timpul era o chestiune relativă și durerea era din ce în ce mai crâncenă. Încasasem încă două oxitocine până la ora 22 și eram abia la 5 cm. S-au certat în șoaptă două asistente la capul meu și așa am aflat că doctorul meu nu era foarte la curent cu treaba asta. M-am gândit, în delirul meu, că plec de acolo, să îl caut și să mă scape, cumva.

Cineva a venit și a spus că s-ar putea să mă ajute plimbarea. Mi-au dat voie să mă ridic din pat după atâtea ore. Atunci am observat că aveam montată o branulă și o perfuzie cu glucoză, despre care nu știam când apăruseră. M-am plimbat pe un hol lung și întunecos, târând sinistru suportul de perfuzie, sperând că mi se va întâmpla minunea și am să nasc acolo, din picioare. Am găsit chiar și un wc, în care m-am strecurat ca o infractoare, hotărâtă fiind să nu mă fac de râs pe masa de nașteri (scăpasem cumva de ingrata clismă).

Nu știu cât m-am plimbat, nu aveam ceas și rămăsesem singură. Era noapte deja, întuneric beci peste tot și nici alte mămici în devenire nu s-au mai arătat până pe la 5 dimineața. Durerea creștea în intensitate, deși nu credeam că ar fi posibil, deja obosisem și m-am dus târâș către pat. Am profitat că-s singură și m-am așezat în patru labe, instinctiv, neștiind dacă e bine sau rău. Și am stat așa, balansându-mă ușor, ca o ursoaică rănită, până la următorul control al groazei.

După ce a plecat asistenta, cumva am început să ațipesc între contracții. Nu credeam că e posibil, dar eram atât de obosită… și cădeam în somn ca într-o comă, doar ca să mă trezesc 3 minute mai târziu din cauza durerii atroce… și strângeam din dinți și strângeam în mâini barele din fier ale patului… Până când am auzit ”gata, hai sus”.

Nu știu cum, dar parcă am înviat atunci, m-am gândit că vine bebe (nu am știut sexul copilului dar îmi doream cu disperare o fetiță) și am pornit la luptă cu toate forțele. Sus pe masă, mi-am dat seama că nu o să-mi fie comod deloc. A venit doctorul și am început negocierile. Pe scurt, după ce am vorbit clar și răspicat am reușit să îi conving să-mi țin picioarele jos de pe crăcane și eu să stau sprijinită în mâini la spate.

Am împins aiurea, bineînțeles, atunci când mă puneau ei și nu când îmi venea mie: ”Împinge tare, vrei să moară copilul?” Asta m-a costat 2 dioptrii în plus (sunt mioapă și am sărit de la -3 la -5,5), a doua zi aveam ochii roșii din cauza faptului ca vasele capilare se spărseseră în efort.

Am înregistrat un cot în coaste la un moment dat și am atenționat posesoarea că rămâne fără el dacă nu dispare. Se pare că am fost destul de convingătoare, pentru că s-a retras, mi-au dat pauză un minut, m-am adunat și am făcut ce trebuia, pentru că fetița mea a țipat victorioasă, punând capăt calvarului!

Am cerut-o imperios, am vrut să mă dau jos de pe masă, să merg la ea și (cred că-i speriasem nițel, prea eram hotărâtă) mi-au pus-o pe piept, așa, necurățată și am ținut-o strâns acolo până când am expulzat placenta și s-a terminat cusătura (nici nu am știut că mă tăiase, 2 copci, o nimica toată, ca să fie sigur că nu mă rup – pfff! Ce să mai zic?!). Între timp, mie nu-mi păsa de nimic, eram doar eu și ea, micuța mea perfectă, care acum tăcea și se pierduse în ochii mei chinuiți, de parcă încerca și ea să mă deslușească, în sfârșit…

Din cauză că medicul de familie, atunci când îmi prescrisese setul de analize pentru sarcină, a omis să specifice că avem nevoie și de Rh-ul tatălui, nu am știut că acesta era negativ și, astfel, fetița mea s-a născut cu grupa mea de sânge dar RH negativ iar în momentul nașterii, bilirubina transferată de la mine spre ea prin cordonul ombilical a atacat-o, rezultând un icter destul de serios, declanșat în a 3 a oră de viață a micuței.

Așa că atunci când m-am prezentat la prima masă (la Ploiești, mamele cu pruncii nu au stat în aceeași cameră până în 2012, din câte știu eu), mi-am găsit fata dezbrăcată complet, peste ochi cu o bandă de leucoplast, chircindu-se de frig sub o lampă cu neon. Asta cică era fototerapia necesară inhibării icterului. Numai că mi-au trebuit vreo 12 ore ca să aflu toate aceste informații, iar neonatoloaga care mi le dădea îi tot dădea înainte și-mi vorbea despre ”lumina ultravioletă„ la care supuneau ei bebelușii.

Repet, alea erau niște neoane simple, nu-s idioată și am învățat și să citesc la școală. Scurt pe doi, cât timp copilul e expus fototerapiei, mama nu îl alăptează (??) și să revin la următoarea masă. Adică peste 3 ore. Mie mi se instalase discret lactația deja, numai că nu știam ce mi se întâmplă, copil de pus la sân ioc și bineînțeles că atunci când m-am dus la următoarea masă, toți bebelușii erau deja umflați cu formulă, ”pentru că plânseseră”. Și tot așa.

Nici un pic de sprijin din partea asistentelor. Tot ce auzeai era că nu ai sfârc, că nu ai lapte, că nu vrea copilul, nu poate să sugă, blablabla, parcă erau plătite să te demoralizeze. Am strâns din dinți, am zis ca ele și am făcut ca mine, pentru că acum deja înțelegeam că e ceva greșit, sânii mei erau angorjați, apăruseră ragadele și ele îmi spuneau că nu am să pot alăpta vreodată, of, Doamne!, cum mă căuta bebe după miros și plângea de ciudă că nu îi curge ca din biberon…

Până când am găsit o infirmieră, cea cu cheia de la rezerva bebelușilor și am mituit-o zdravăn ca să mă cheme acolo înainte să vină dușmanul cu biberonul și după doar o zi jumătate de drumuri clandestine fetița mea a ajuns să pape exclusiv de la mine și eu să dau semnătură pe foaia de observații că nu doresc să fie alimentată artificial.

Am răbdat cu stoicism toate jegurile astea timp de 11 zile, pentru că icterul nu dădea înapoi (normal, fiind expusă la un bec!), timp în care m-am documentat intens și apoi iar am semnat, de data asta ca să plec acasă, unde după patru zile de plajă pe balcon copila și-a revenit spectaculos la culoarea roz și am scăpat de icter.

Trei ani după acest moment am avut aproape noapte de noapte coșmaruri în care apărea nebuna cu mănușa, în care țipam tot ce nu țipasem acolo, și îmi verificam copilul să văd dacă mai respiră. Am înțeles însă că nu așa a lăsat Natura să se întâmple, ci oamenii au denaturat totul, și ar fi putut fi un moment atât de minunat dacă ne-ar fi lăsat pe noi două să controlăm situația, așa cum a fost menit.

Pentru aceste motive și încă o mie, deși calvarul celor 14 ore de travaliu încă îmi este întipărit în suflet, am spus că aș alege oricând o naștere naturală, în detrimentul cezarienei din comoditate. Din păcate, nu am avut parte de ea nici la al doilea copil, și am să vă povestesc și asta.

Ai accepta un tirbușon în scalpul copilului tău?

În urmă cu două zile am aflat și eu ce înseamnă monitorizarea fetală internă. Da, știam că e un fir (este, de fapt, un electrod) care se introduce prin vagin și prin colul uterin încă nedilatat și se prinde ”cu ceva” de căpuțul copilului, chestie care se face pentru a i se urmări activitatea cardiacă pe timpul travaliului. Dar nu știam că acel ceva este un capăt metalic ascuțit în formă de spirală care se înșurubează în capul fătului!!!

Și nici nu-mi imaginam că oamenii ar fi atât de cruzi încât să inventeze o astfel de formă de monitorizare. Arată exact ca un tirbușon! Vă imaginați? Un tribușon înșurubat în pielea lui fină și pură, în carnea lui neatinsă până atunci de nimic altceva decât de calzii și suavii pereți uterini. Mai credeți că medicina există pentru binele nostru? Principiu de bază în medicină ar trebui să fie ”În primul rând nu face rău!” Credeți că tribușonul ăsta e necesar? Credeți că-i face bine copilului?

Îl doare, nu vă îndoiți de asta. Îl doare ca și pe noi, ba chiar mai mult. Că dacă nouă ne bagă cineva un tribușon în cap, ne spune, ne pregătim psihic, știm ce ni se întâmplă, ne putem aștepta cât de cât la ce va să vină. Dar el, micuțul și nevinovatul, care trăiește acolo o realitate așa de pașnică și de tăcută, unde totul este iubire și fericire, el cum poate să-și explice durerea din vârful capului ce vine dintr-o dată să-i bulverseze corpul lui micuț, nervii lui tineri și netrecuți prin astfel de senzații, viața?!?

Copiii sunt destul de conștienți în uter, încă de la vârste destul de mici ale sarcinii (și copiii omorâți de propriile mame, pe motiv că nu doresc sarcina, deci și acei micuți numiți avortoni care n-au nici 10 săptămâni, și aceia au conștiință). Să nu creadă careva că ei nu simt, nu au gânduri, nu au memorie. Acel ”simplu” senzor de monitorizare cardiacă poate lăsa un copil cu sechele psihice pe viață.

Nu se văd sechelele ăstea ale minții și ale sufletului, de aia multă lume nici nu prea este interesată de procedurile și intervențiile care se fac la naștere – își închipuie că dacă copilul se naște viu și mama nu moare la naștere, e tot ce contează. Nașterea e un succes. Restul, doctorul știe, toate sunt necesare, sigur nu le face el degeaba sau ca să-mi rănească copilul! Dar totul, TOTUL, rămâne acolo, undeva, în corpușorul lui. Așa ajungem adulți cu probleme, felul cum venim pe lume are un rol mai mare decât se crede.

Tribușonul ăsta îi poate provoca și traume fizice: infecții, obcese, o frumoasă pată de chelie, etc. Frumos fel de a te naște, cu o infecție dată de doctor sau un puroi în cap.

De ce se face?

În sarcinile cu factor crescut de risc (mame cu tensiune mare, spre exemplu) sau atunci când apar ”complicații”, doctorul spune că monitorizare externă nu-i suficientă, o citire mai bună a inimii copilului se face prin contact direct cu el. De fapt, nu spune el, ce am scris este motivația medicală pentru invenția acestui electrod.

Așa că doctorul hotărăște singur în capul lui și acționează. Nu informează femeia despre tot ce are de gând să-i facă, nu-i transmite care sunt posibilele riscuri ale intervențiilor lui, nu-i cere acordul, nu-i spune că nu, nu este obligatoriu să fie conectat copilul direct la un electrod pentru înregistrarea pulsului lui, mai sunt și alte metode.

Știe că dacă ar face toate acestea, CARE SUNT DREPTURILE PACIENTULUI DE A FI INFORMAT DE CĂTRE MEDICI ȘI DE A FI LĂSAT SĂ DECIDĂ SINGUR DACĂ ACCEPTĂ SAU NU, doar un mic procent din mame și tați ar accepta. Cum să fii de acord să-i înșurubeze un obiect copilului tău în cap? Și fără toate celelalte riscuri asociate electrodului și celorlalte proceduri ce decurg de aici, și este suficent să refuzi.

Și depărtează vaginul cu un despărțitor, care e ca un clește pentru salată ce se bagă în vagin și se deschide larg. Da, doare. Am trăit și eu un control vaginal cu despărțitor.

Apoi verifică dilatarea colului. Pentru a băga electrodul în uter, la copil, colul trebuie să fie dilatat de minim 2-3 centimetri. Apoi rupe membranele sacului amniotic!!!! Ruperea artificială a sacului amniotic este una din procedurile care nasc complicații: contracții dese, lungi și foarte dureroase, stres fetal, copil blocat în bazinul mamei, cotul moașei, forceps sau cezariană.

Sacul are rol de protecție a copilului pe perioada travaliului și a nașterii, atenuează forța contracțiilor uterului ce se strânge în jurul lui cu o anumită frecvență, îl apără de posibile infecții, ajută dilatarea colului prin forța gravitațională și, cel mai important, îl ajută pe copil să se rotească-n pelvisul mamei. Despre asta voi scrie pe larg în articol separat, ideea pe care trebuie s-o rețineți acum este că nu se face așa ceva, nu-i nevoie de o asemenea intervenție invazivă într-o sarcină sănătoasă și o naștere fiziologică. Sacul amniotic trebuie lăsat să se rupă singur!

După ce rupe sacul amniotic cu un fel de cârlig, ca iglița de croșeat, doctorul înșurubează electrodul în capul bebelușului și plasează un senzor în interiorul uterului, pentru a urmări contracțiile. Deci două fire ies din vaginul femeii, sunt prinse de un picior ca să n-o deranjeze (ce infamie) și pe monitorul conectat la fire se urmăresc contracțiile uterului și pulsul copilului și relația dintre ele.

Și astfel femeia este țintuită la pat până la sfârșitul travaliului, când copilul se naște. Care e primul lucru pe care-l face medicul după nașterea copilului? Da, deșurubează electrodul. Monitorizarea fetală internă se face doar continuu, deci odată introduse instrumentele în uter, ele mai ies doar cu copilul, la naștere. După câteva ore. 8. Sau 10. Sau 12. Sau mai multe.

Electrogramele sunt întotdeauna centrul atenției în nașterile monitorizate continuu.
Electrogramele sunt întotdeauna centrul atenției în nașterile monitorizate continuu.

Și acum partea cea mai tare și absurdul situației. Monitorizarea fetală internă, precum și monitorizarea electronică externă (cea cu senzorii puși pe burta gravidei) NU ADUC NICUN PLUS DE SIGURANȚĂ. Nici pentru bebe, nici pentru mamă. Și nu numai că nu au niciun avantaj față de monitorizarea intermitentă, cu aparate neinvazive, dar și cresc foarte mult șansele ca nașterea să se termine prin cezariană sau prin extracție cu forcepsul!!!!!!!!!!!!!!

Femeia în travaliu are nevoie de mișcare liberă, de apă să se hidrateze, de mâncare, dacă îi e foame. de spațiu să umble, de balans în șolduri, de liberatea de a-și schimba poziția. Toate ăstea nu numai că o ajută să treacă mai ușor peste contracții, dar ajută și copilul să se poziționeze cum trebuie (OA – occipital anterior, privirea copilului spre spatele mamei).

Când mama stă mult timp pe spate, sau în orice altă poziție, dar cu atât mai rău pe spate, fără putință de a și-o schimba așa cum îi cere acea voce interioară (instinctul, conștiința, cum îi ziceți) care urlă în ea ”ridică-te, mergi, stai pe vine, stai în patru labe!”, nu-și ajută nici copilul să se rotească, nici bazinul să se deschidă la dimensiunea lui maximă. Astfel că travaliul se va prelungi, va avea nevoie de epidurală ca să treacă mai bine peste durerile infernale date de ruperea apei, probabil că va primi și oxitocină să sporească dilatarea, deci numai chestii ”bune”. Și toate acestea niciodată nu aduc ceva bun.

Femeia nu va mai avea forță să împingă singură, doctorii se vor urca cu coatele pe burta ei să împingă afară copilul, dacă nu se va putea așa, pentru că atunci când copilul este blocat în pelvisul mamei lui într-o poziție din care capul lui are o circumferință prea mare ca să treacă prin gaura pelvisului (o astfel de poziție este OP – occipital posterior, spatele copilului la spatele mamei), atunci se va ajunge la forceps.

Doctorul taie vaginul din interior spre afară, bagă un ditai clește în femeie, apucă strâns de capul micuțului și-l rotește în poziția bună, OA. Apoi trage de el prin vagin. Forcepsul este cel mai groazbic instrument din sala de nașteri, nu există nimic mai dur și mai distrugător ca forcepsul: copii morți, copii handicapații, vânătăi, fracturi, hemoragii craniene. LOCUL LUI ESTE LA GUNOI! Niciun copil n-ar trebui să fie măcar atins de așa ceva!

Cezariana, alt balaur al nașterilor, e de preferat oricând forcepsului. Mamelor dragi, vă rog, când deja se suie pe burta voastră, că să zicem că i-ați lăsat să vă facă toate procedurile ”necesare” ce v-au adus în situația asta, și ei se suie și voi urlați de durere și copilul nu iese, cereți cezariană. Nu-i lăsați să pună mâna pe forceps! VĂ ROG!!!!

Electrodul pătrunde acolo unde nimic n-ar trebui să intre: în uter, în sacul amniotic, în copil!
Electrodul pătrunde acolo unde nimic n-ar trebui să intre: în uter, în sacul amniotic, în copil!

Când se face monitorizarea fetală internă? 

După inducerea artificială a travaliului, după administrarea anesteziei epidurale, după administrarea de oxitocină. Așa cum vedeți, se folosește după o intervenție ce e cunoscută ca posibil factor de stres fetal. Doctorii n-ar recunoaște nici în ruptul capului, dar da, ei știu că bebelușii au șanse foarte mari să rămână fără oxigen după inducerea travaliului cu medicamente sau prin ruperea sacului amniotic. Ei știu că procedurile lor pot să-i scadă rău pulsul copilului.

Unde se face monitorizare fetală internă?

Aici, în Tenerife, există astfel de aparatură la cel puțin două din maternitățile de pe insulă și se folosește des. La spitalul Universitar Sfânta Candelaria din Santa Cruz, care e un spital în curs de acreditare ”spital prieten al copilului”, la fel. Nu știu dacă știți ce-nseamnă ”spital prieten al copilului”, e vorba de naștere cât mai naturală, copilul nedespărțit de mama lui din prima secundă de la naștere, ajutor pentru alăptare, etc. Apăi dacă un astfel de spital deține și utilizează electrozi fetali, mai bine lipsa de așa prieteneie.

Nu știu câte maternități din România au așa ceva. Ce vă pot spune sigur este că pentru medici este o ”jucărie” foarte faină. Utilă și comodă. Conectează electrodul și senzorul pe uter și pleacă la ale lor, la alte paciente sau ce mai fac doctorii când sunt în spital. Verifică din când în când electrograma și în funcție de asta, dau noi comenzi pentru asistente: măriți doza de oxitocină, dați-i glucoză, etc.

Pentru maternități (căci dacă nu au e probabil pentru că nu au fonduri) este un plus să dispună de monitorizare fetală internă, deci viitorul apropiat așa arată: fiecare maternitate cu sistem de monitorizare fetală internă. Probabil că maternitățile private, unele sau toate, n-am habar, au, rămâne să-mi spuneți voi, în comentarii, dacă acolo unde ați născut v-au monitorizar așa cum este natural și neinvaziv, cu fetoscopul (sau aparatul Doppler, deși și ăsta are problemele lui).

Monitorizarea electronică fetală - senzorii sunt puți pe burtă, nu intră nimic în vagin, dar mama tot inconfortabil va petrece travaliul.
Monitorizarea electronică fetală – senzorii sunt puși pe burtă, nu intră nimic în vagin, dar mama tot inconfortabil va petrece travaliul.

Senzorii care se pun pe piele, pe burtă, înregistrează prin ultrasunete (nu toate sunt pe bază de ultrasunete) inima copilului și contracțiile uterului. Dacă te mai miști, și nu ai cum în atâtea ore, senzorii alunecă, se mișcă și ei din poziție. Și nu o să mai capteze semnalele, în special cel pentru ritmul cardiac fetal. La un consult înainte de naștere am fost și eu monitorizată timp de o oră. E altă poveste, alt articol, ce vroiam să spun acum este că atunci când îmi aluneca de sub banda care-l ținea, senzorul ce-l asculta pe Yago nu mai prindea nimic, de pe monitor dispăreau valorile pulsului.

Nici pe electrogramă nu se mai înregistra nimic. Iar asistenta putea să nu vină timp de jumate de oră ca să-l pună la loc. Nu-i bai, că într-o naștere normală, așa cum sunt aproape toate nașterile din lume, copilul are un puls bun, nici nu-i nevoie, cum am mai spus, de monitorizare continuuă, e suficientă ascultarea inimii micuțului cu stetoscopul fetal imediat după terminarea contracției.

Dar doctorul, când vine doctorul, el se uită la electrogramă. Și pe alectrogramă, pauză de o jumate de oră. Clar nu-i convine, el vrea să facă o analiză pe text, să vadă într-un minut toată relația dintre contracțiile tele și bătăile inimii copilului din ultimele trei ore. Și nu poate, că are pauze pe hârtie.

Așa că de aia spun că monitorizarea fetală internă este viitorul obstreticii. Că va fi chiar continuuă, fără pauze în înregistrare. E o ”citire” mai bună a pacientei și a micului pacient. Cu ce risc, lor nu le pasă, să fie cât mai comod pentru ei, cât suferă și ce pățesc pacienții nu intră în grija lor.

Acum, foarte important. Și monitorizarea electronică externă, și cea internă, cu electrod, pot da un fals pozitiv. Doar sunt aparate, nu? iar doctorii oameni. Copilul poate să fie bine dar înregistrările să arate un puls prea mic sau prea mare, și să fie interpretat greșit de medic, adică stres fetal (valorile ”normale” sunt între 110 și 160). Asta înseamnă un singur lucru: naștere de urgență! Nimeni nu va mai aștepta după travaliu, va fi folosită pompa de vacuum chiar dacă dilatarea colului nu e completă (asta este o ventuză ce se pune pe capul copilului, sărmanul atât de încercat cap, după care copilul este aspirat afară), forcepsul sau se va naște prin cezariană. Iar copilul era bine, n-avea nicio urmă de stres fetal!

E un stres imens și pentru mamă care nu face decât să se uite la monitor, la numărul bătăilor inimii copiului ei pe minut, și să se îngrijoreze ori de câte ori scade puțin sau crește puțin față de ”cum trebuie”. În loc să se relaxeze, să se concentreze pe lucruri pozitive, să vizualizeze-n minte momentul în care copilul se naște și ea îl ia în brațe, în loc să aibă libertate de mișcare și încredere în natură că a lăsat-o aptă să aducă pe lume copii, ei bine femeia e prizoniera unui aparat!

Concluzie

Datele clinice, deci nu studii foarte savante, nu, datele din maternități, arată că monitorizarea continuuă (internă sau externă) nu face cu nimic mai sigură nașterea decât alte mijloace de monitorizare intermitentă. Nu aduce niciun plus de siguranță copilului sau mamei.

Aceleași date clinice indică o legătură clară între monitorizarea continuuă și creșterea cu peste 50% a ratei cezarienei.

Monitorizarea continuă atrage după ea și alte intervenții riscante: epidurala, oxitocina artificială, forcepsul sau vacuumul.

Oameni buni, nu prevede viitorul, nu spune că se va naște un bebe sănătos, înregistrează doar prezentul și, din când în când, o face greșit. Urmările acestei greșeli nu le suportă cei ce-au inventat sau fabricat aparatele, și nici medicii. Mamele și copiii suportă toate consecințele procedurilor și erorilor medicale.

Ascultarea inimii și luarea pulsului copilului cu un fetoscop este suficientă în majoritatea nașterilor, în toate nașterile naturale.
Ascultarea inimii și luarea pulsului copilului cu un fetoscop este suficientă în majoritatea nașterilor, în toate nașterile naturale.

IMPORTANT

Nu vreau să vă sperii, ci doar să vă informez. Sper din suflet ca din textul acesta, ca din toate celelalte, să înțelegeți esențialul: EVITAȚI INTERVENȚIILE MEDICALE ÎN TIMPUL TRAVALIULUI! Ele aduc complicații.

Nu-i greu să le evitați, e mai simplu decât credeți. Trebuie doar să vă spuneți punctul de vedere medicilor și moașelor care încearcă să vă facă ba una, ba alta, să vă apărați acest punct de vedere și să semnați că vă asumați responsabilitatea. Apoi relaxați-vă, gândiți pozitiv, vizualizați momentul nașterii, rugați-vă. Toate acestea o să vă spulbere frica de necunoscut și incertitudinile. Și nașterea o să-și urmeze cursul ei natural.

 

PS: Când am căutat pe internet, azi, în română, despre monitorizarea internă, nicăieri nu scria cum se atașează electrodul de capul copilului. Nicăieri nu scria de înșurubarea unui metal în scalpul lui. Nu-i deloc normal să nu se scrie așa ceva. E inadmisibil să fie omisă, clar, cu bună știință, o asemenea informație. Acum, voi știți. Nu vă speriați, învățați doar să spuneți NU medicilor!

Încurajare scurtă pentru naştere naturală

Nașterea, în sine, adică exact momentul expulziei, nu durează mult timp. De cele mai multe ori, câteva minute.

Travaliul însă, cere mai mult timp. Firește, depinde de fiecare femeie, nu e un șablon anume, dar prima fază a travaliului, cea de dilatare, cere timp.

În filmele de cinema, filmele comerciale, vedem cum totul se întâmplă imediat. Repede de nici n-ai timp să ajungi bine la spital. Și dacă nu se întâmplă nașterea în trei minute, e deja caz de urgență, copilul trebuie scos cu forța. FALS.

Travaliul durează și două zile. Nu-i deloc de speriat, că în ăstea două zile, femeia poate și să doarmă, să-și refacă forțele.

Iar contracțiile, contracțiile sunt prieten, nu dușman al mamei, al nașterii.

Intensitatea contracțiilor nu poate fi mai puternică decât tine. Contracțiile nu sunt mai tari ca tine.

Nu este în naștere nicio durere pe care mama să n-o poată suporta.

Aici, în video, câteva vorbe de încurajare și o naștere frumoasă acasă, în apă.

Femeia spune că a ales nașterea fără intervenții medicale, acasă, pentru că și-a dorit să fie înconjurată de oameni care au încredere în ea.

 

Dă-i naşterea spitalului, că ştie el ce să facă cu ea (II)

Noi, oamenii, suntem bătuți în cap de foarte multe ori. Spunem că avem o inteligență superioară tuturor speciilor de pe pământ dar istoria și realitatea ne arată cât de prostește acționăm. Instituționalizarea nașterii este un astfel de exemplu.

Nașterea a fost mutată în spital din considerente financiare: cu cât mai multe femei nasc în spital, cu cât se folosesc mai multe medicamente pentru sarcină, travaliu, naștere și perioada postpartum, cu cât se utilizează mai multă aparatură și cu cât sunt implicate mai multe cadre medicale, cu atât se măresc profiturile pentru industria farmaceutică și medicală. E LOGIC.

Propaganda imensă făcută medicamentelor și spitalelor în ultimul secol a condiționat întreaga societate dezvoltată sau în curs de dezvoltare să gândească în sprijinul acestei idei: nașterea e periculoasă, sarcina are nevoie de medicamente, travaliul cere intervenții, copilul nu poate să iasă fără asistență medicală.

Au fost destule voci care s-au opus imensei mașinării care este medicina (cea mai mare escrocherie a momentului), care au informat poporul și au încercat să-l elibereze de mentalități nocive și condiționări negative.

Și au fost destule curente  pro-naștere-naturală, și încă sunt, care încurajează încrederea femeii și a societății  în funcțiile corpului și asumarea responsabilității individuale.

Aceste curente nu sunt altceva decât o masă critică, oameni care află că au fost trași pe sfoară, că au fost îmbolnăviți cu știință pentru profituri imense, și care ies de sub jug și devin liberi. Liberi să-și creeze viața și sănătatea pe care și-o doresc.

Mass-media le zice ”trenduri”. Așa le place lor să spună, ”e în trend să nași natural”, ”după epoca hippie, revine din nou la modă nașterea acasă”, ”e în tendințe să alăptezi un copil de peste un an” și altele.

Pozele cu mame alăptând sau mame născând sunt catalogate exibiționiste, poveștile cu nașteri domiciliare neasistate – extreme, părinții care refuză să-și primească pe lume copilul în spitale – iresponsabili.

Normalul zilei de azi este cu monitoare în jurul femeii, tuburi care să-i împungă corpul din toate părțile, medicamente peste medicamente și DOCTORUL, cel fără de care nașterea nu are loc (în rare cazuri în maternitățile obișnuite se naște doar cu moașa).

Și, pentru că majoritatea este încă dusă de nas, majoritatea oamenilor nu s-a trezit din farsa ce i-a fost făcută, se merge înainte pe mâna medicinei. E greu să-ți schimbi tot sistemul de credințe și valori. Trebuie să ieși din zona ta de comfort, să ieși de sub ”protecția” și ”responsabilitatea” doctorilor, să-ți asumi riscuri (și vai ce fugim de riscuri) și să devii responsabil pentru destinul tău.

E greu să ieși din cercul în care te-ai învârtit până acum, și zău că nu înțeleg de ce, că uite ce ”bine” ai ajuns: cancer, tot mai mult cancer, leucemie, tot mai devreme leucemie, reumatism la 20 de ani, nașteri provocate, nașteri instituționalizate, nașteri medicamentizate (posibil să nu existe cuvântul ăsta, dar ar trebui) și boli autoimune în procent tot mai mare, de la vârste tot mai fragede.

E greu să vorbești pentru tine, să decizi singur pentru tine, să fii tu singur responsabilul pentru viața și sănătatea ta. Vai ce simplu e să-ți poarte alții de grijă. Dar dacă n-o fac bine, dacă nu-ți poartă bine de grijă, după ce că ești dependent de ei, mai stai și rău cu sănătatea (și cu multe altele).

Asta e o dilemă pentru mine…

Eu nu lupt împotriva doctorilor, ca ființe umane ce și-au ales o profesie, nici a afaceriștilor fără scrupule care conduc industria medicală. Sunt împotriva mentalității colective sclavagiste și bolnave. Mentalitatea greșită e cea care mă deranjantă și cea care ne îmbolnăvește, împotriva ei lupt. Nu a oamenilor, pe oameni îi iubesc. În ultimele săptămâni îi iubesc pe oameni tot mai mult, mesajul meu nu este unul de revoluție și ură.

Nu spun ca companiile farmaceutice să-și retragă de pe piață drogurile lor canceroase și distrugătoare, n-o s-o facă niciodată, e pâinea lor, mi-aș pierde timpul și energia degeaba.

Nu spun ca medicii să citească și să se pună la curent, că de multe ori acționează limitat și primitiv ca și cum nimic din ce se știe nu s-ar ști, ei sunt doar niște agenți de vânzări pentru marea corporație medico-farmaceutică, fie că știu, fie că nu. Medicii, prin facultățile pe care le fac, sunt cei mai îndoctrinați oameni din lume: ei chiar cred că fac bine când, de fapt, fac rău.

Spun că trebuie noi să ne schimbăm perspectiva asupra situației,asupra medicinei, asupra nașterii. Să ne schimbăm atitudinea față de autoritatea care ne crede inculți și incapabili de informare, să ne eliberăm de vechile prejudecăți sociale.

Dacă fiecare din noi ar înțelege viața și natura, dacă fiecare ar vedea unde sunt interesele care ne conduc, dacă fiecare dintre noi și-ar asuma conștient responsabilitatea pentru viața lui, dacă fiecare femeie ar înțelege că nașterea este cel mai frumos cadou dat unei ființe (eu niciodată nu m-am simțit mai puternică și mai binecuvântată să fiu femeie ca la naștere), spitalele și farmaciile s-ar închide, pe rând. Nu ne-am lupta noi să le închidem, ar face-o singure, că n-ar mai avea clienți.

Noi am fi singuri responsabili pentru starea noastră de sănătate, am face prevenție și nu tratarea simtomelor cum facem acum, și n-am mai avea nevoie de pastile și medici. Și nici la naștere n-am mai vrea prezența doctorului, de fapt, n-am mai vrea nicio prezență.

E o mare prăpastie între ce dovedesc studiile că este și trebuie să fie nașterea pe de o parte și protocoalele curente ale spitalelor, pe cealaltă parte. Sunt mii și mii de studii, făcute în ultimele decenii, deci și pe termen destul de lung, care denunță practicile greșite din timpul nașterii ca o cauză importantă a stării precare de sănătate a populației. Nașterea e mai importantă decât credem, nu-i suficient ca bebelușul să se nască viu și mama să rămână-n viață.

E o carte scrisă de Michel Odent în 2011, Childbirth and the Future of Homo Sapiens (Nașterea și viitorul lui Homo Sapiens), e scurtă și suficient de ușor de citit, v-o recomand, eu o să-i fac o recenzie în scurt timp. În cartea asta, obstreticul francez trece în revistă câteva din marile descoperiri ale cercetătorilor științifici din ultima jumătate de secol. Concluzii a mii de studii apărute în jurnale de medicină și-n cărți dar neluate DELOC în seamă de spitale, de medicina practică.

Unul, spre exemplu, este despre cum un procent mare din copiii născuți prin cezariană au un sistem imunitar mult mai scăzut față de copiii născuți natural, pe cale vaginală (un motiv este flora bacteriană principală cu care se populează copilul imediat după naștere, care, în cazul cezarienei, nu e flora benefică a mamei, prezentă în vagin, ci cea din spital, nocivă și dezechilibrată).

Toate studiile ăstea dovedesc că întotdeauna natura știe mai bine. Calea naturii e mai sigură. Medicina provoacă complicațiile și problemele de sănătate, nu poți interveni într-un proces al naturii fără să-i alterezi cusrul.

E cumva de bun simț, de aia am scris sus, în șapou, că suntem bătuți în cap. Nu ne încredem câtuși de puțin în organism, în procesele fiziologice ale lui, în abilitățile lui de reproducere, în capacitățile lui de auto-vindecare, dar ne dăm total pe mâna medicilor. Ne trebuie studii și cercetări științifice care să ne aducă dovezi, suntem Toma-necredinciosul, parcă vrem cu tot dinadinsul să nu credem că putem, că am fost creați perfect capabili să supraviețuim.

Și studiile ăstea, dovezile clare, sunt de multe ori degeabă: ori nu le credem, ori ne lasă reci. Mergem înainte cu ce știm, doctorul să trăiască și să ne nască copiii. Condiționarea socială e prea adânc săpată în noi. Încrederea în noi înșine, încrederea în mamifer, în om, ca obiect al creației, ne-a fost prea mult atacată și dărâmată de propaganda medicală.

Sunt așa de multe femei care spun că vor naștere naturală, care se tânguie apoi, după naștere, că atât de mult și-au dorit să nască vaginal și natural… Dar nu s-a putut, ELE N-AU PUTUT, bine că a fost doctorul prezent și a născut copilul el singur, doctorii ăștia, pâinea lui Dumnezeu.

Femei care au înțeles că natural e mai bine, dar nu au crezut că-i posibil. Și când nu crezi cu toată ființa ta că poți, când te îndoiești de tine, te panichezi, ți-e frică de consecințele actului tău de rebeliune față de medicină și te predai vinovată în mâinile medicului.

Ți-e frică că dacă nu e așa cum spun studiile ălea, o fi știind corpul tău să nască singur, dar uite că durează prea mult travaliul, ceva e în neregulă, și medicul a zis că e riscant să mai așteptăm. ”Te joci cu viața copilului tău?”, dă lovitura decisivă medicul și femeia face pe ea de frică să nu-și omoare copilul cu o naștere naturală. Ce ironic…

Am citit multe astfel de povești în ultimii doi ani, de când a început să mă intereseze nașterea ca proces firesc al naturii de a perpetua o specie. În articolul viitor fac o mică analiză a acestor cazuri, cum majoritatea femeilor care află despre lucrurile astea cât sunt însărcinate, își doresc naturalul și firescul, dar sfârșesc măcelărite fizic și sufletește.

Până atunci, citiți cartea lui Odent. Și dacă ați trecut deja printr-o naștere sau mai multe, spuneți-vă tare povestea (dacă aveți probleme cu logarea, dați un semn).

Nu lăsați să rămână în tăcere practicile și intervențiile abuzive din maternități. Nu pregetați să vorbiți despre violența obstretică, că urcarea pe burta gravidei nu e un act de salvare, ci unul de tortură. Să înțeleagă toți că-n spitale nașterile traumatice și cu complicații în cascadă provocate de medicină se-ntâmplă mult mai des decât ne-am putea imagina.

 

 

Vreau să nasc cu anestezie epidurală. Oare?!

Este un scenariu clasic. Femeia află că este însărcinată, e fericită că o să aibă un copil (cel puțin așa ar trebui, copiii sunt MEREU o bucurie) după care vine șocul: frica de naștere. Dar stai, își spune femeia ușurată puțin, o să nasc cu anestezie epidurală, fără durere. Sau cezariană. Și scenariul ăsta clasic se termină de cele mai multe ori prost.

Știți care este problema principală aici? Frica de durere. Femeilor nu le este frică de complicații cât le este de chinurile prin care vor trece. Dar trebuie înțeles foarte bine un lucru. Nașterea fără durere nu înseamnă neapărat și naștere sigură.

Epidurala este procedura din travaliu care atrage după sine cele mai multealte  intervenții. Peste 50% din femeile anesteziate cu epidurală termină născând cu ajutorul forcepsului, a vacuumului sau prin operație cezariană. Iar pentru nașterile vaginale asistate de instrumente, epiziotomia vine la pachet.

Anestezia epidurală este un drog foarte puternic. Are efecte adverse multe, pentru mamă și pentru copil, atât în travaliu cât și mult după naștere. Nu trebuie deloc promovată ca o metodă sigură de utilizat în travaliu pentru alinarea durerii sau înmuierea cervixului.

În primul rând pentru că de multe ori nu-și atinge scopul. Sunt cazuri de femei cărăra li s-au făcut și trei injecții anestezice în șira spinării și tot nu le-a luat durerile. Și epidurală, și durere, și complicații. Unde este afacerea?

Apoi, pentru că obligă femeia în travaliu să stea în pat. De la mijloc în jos femeia nu mai are niciun control asupra corpului ei. Mai are și perfuzie cu ser sau cu ce mai știu eu alte medicamente, tensiunea scade după administrarea anesteziei, deci trebuie ridicată cu ajutorul drogurilor.

Femeia nu poate să se miște, trebuie să stea continuu pe spate, nu poate să meargă, nu poate să-și schimbe poziția. Face pipi TOTAL asistată, singură n-ar simți cum să-și relaxeze sfincterele. Așa că pipi prin tuburi pentru că vezica trebuie să-i fie în permanență goală.

Deci ace și fire înfipte în mână și sonde introduse prin tractul urinar până în vezică. Plus senzori aplicați pe burtă pentru monitorizarea bebelușului. Sau băgate prin vagin, că în multe maternități monitorizarea fetală se face direct pe căpuțul micutului nenăscut.

Fire, ace, tuburi, monitoare. Așa crezi că trebuie să fie nașterea? Dragă femeie, tot mai zici ”vreau să nasc cu anestezie epidurală!”? 

 

Femeia care a ales ”frumoasa” cale a nașterii fără durere nu poate să facă nimic din ce o gravidă în travaliu AR TREBUI: nici să mănânce, nici să bea apă, nici să facă duș cu apă caldă, nici să meargă, nici să facă caca singură, fără inutila și periculoasa clismă.

Știți cât de grav este să rămâi blocată în travaliu timp de câteva ore într-o singură poziție? Și credeți-mă, poate dura și peste zece ore, că este foarte cunoscut faptul că epidurala prelungește un travaliu altfel normal. Și pentru că contracțiile nu mai sunt la fel de eficiente, de multe ori se administrează și oxitocină.

Alt drog, alt balaur, alte efecte secundare asociate: contracții prea intense, copilul le va lua din plin, o fi mama cu epidurală, dar copilul simte durerea mușchilor uterini care se strâng tare în jurul lui. Cu contracțiile prea dese și prea lungi copilul va rămâne fără oxigen suficient, în timpul contracției cantitatea de sânge pe care o trimite placenta către făt scade considerabil. Și cu oxigen tot mai puțin, pulsul inimii scade și el. Adică intră în stres fetal iar medicii vor decreta ”scoaterea de urgență!”.

Pentru că mama stă înțepenită pe spate și nu face nicio mișcare, nu poate ajuta copilul să se rotească în uter pentru a intra prin oasele pelviene. Va rămâne blocat în poziția în care s-a angajat înainte de travaliu, poziție care de cele mai multe ori nu este ideală pentru coborârea copilului în vagin.

Cu nervii amorțiți sau anesteziați de-abinelea, femeia nu mai are niciun fel de comunicare cu corpul și cu copilul ei. Aceste legături dintre mamă și copil, dintre mamă și corpul ei, sunt reale în sarcină, sunt reale și-n travaliu. Instinctul, programarea noastră genetică, știința organismului nostru ne dă indicii și ne ghidează prin travaliu astfel încât să putem naște în siguranță, fără complicații.

Dar cu anestezie, s-a zis cu comunicarea. Mama nu știe cum să ajute copilul să iasă, nu poate să se miște dar chiar de ar putea s-o facă, n-ar ști cum să stea ca copilul din uter să se rotească și la finalul travaliului, când se așteaptă expulzia, mama nu simte când să împingă. Nervii din zona uterului, a cervixului, a pelvisului sunt la culcare, nimeni nu se poate baza pe ei.

Nu-i nimic, se vor urca toți cei din corpul medical pe burta ei și-l vor împinge pe copil afară. Și dacă copilul nu și nu, forceps. Că normal, copilul este într-o poziție dificilă, trebuie rotit așa cum s-ar fi rotit singur fără epidurală sau alte intervenții medicale.

Și doctorul taie vaginul femeii ca să facă loc operațiunii dar și extracției copilului și bagă o pensetă uriașă cu care-l apucă de cap pe copil. Și acolo îl rotește. După ce-l pune într-o poziție bună, cum ar fi OA (occipital anterior, privirea copilului să fie spre înapoia mamei), îl trage forțat prin bazinul mamei și prin vagin.

Dacă forcepsul nu reușește, cezariană de urgență. Cam asta a fost cu frumoasa naștere.

După naștere, mama e posibil să aibă câteva zile sau chiar săptămâni de dureri din cauza anesteziei, incontinență urinară SIGUR, amețeli, lipsă de putere, tristețe și depresie postnatală, etc.

Bebelușul – și el a fost anesteziat, să nu credeți cumva că un medicament care intră în sângele mamei nu are timp să ajungă prin placentă și cordonul ombilical la copil. Nu fiți naivi.

Așa că se va naște amorțit, fără tonus muscular bun, fără chef prea mare să caute sânul – un lucru pe care toate mamiferele îl fac INSTINCTIV în maxim o oră de la naștere. Deci vinculul care ar trebui să se creeze imediat de la naștere nu va avea nicio oportunitate. Nici debutul alăptării nu va fi unul facil. Instinctul lui, ca și al mamei, este blocat.

Apoi forcepsul la care a dus anestezia poate, la rândul lui, să vătămeze copilul: hematom, hemoragie craniană, zgârieturi, dizlocare de umăr, fracturi de oase, etc.

Efectele secundare ale epiduralei sunt vreo câteva zeci, nu exagerez deloc. Sunt extrem de multe și grave, chiar riscul de moarte maternă crește considerabil în urma epiduralei (de vreo trei ori). Dar voi căutați efectele secundare ale anesteziei epidurale, citiți mult despre această intervenție și gândiți-vă nu bine, ci foarte bine, SĂ O REFUZAȚI.

Prea des, pre mult, în prea multe articole se vorbește despre epidurală ca despre alegerea femeii. Dar oameni buni, din start n-ar trebui să fie o alegere liberă, o chestiune de feminism și de puterea femeii de a-și desena nașterea așa cum o vrea: relaxantă, fără durere, medicalizată, responsabilitatea doctorului etc.

Doar în puținele cazuri de adevărate probleme medicale ale femeii care necesită cezariană trebuie apelat la epidurală. Pentru ca operația să se facă, nu pentru altceva, pentru că are efectul mai rapid decât o anestezie generală și pentru că cezariana de urgență e de urgență, deci nu e de așteptat prea mult.

Soluția naturală la epidurală este credința. Dacă ne schimbăm părerea despre naștere, ca proces natural, fiziologic, și n-o mai privim ca pe un sport extrem, periculos și chinuitor, putem să scăpăm de această imensă spaimă care ne macină mintea.

Fără frică, nu va mai fi durere. Da, contracțiile pot da discomfort, da, expulzia poate fi destul de intensă, dar durerea, atunci când este, ia și pauze, nu durează mult, nu-i continuă. Femeia are întotdeauna timp să-și revină între contracții și să-și refacă energia pentru următoare ce vine.

Apoi, sunt destule metode de alinare a durerilor: dușul cald, baia, comprese calde pe șale, mișcarea, statul pe WC, poziții de patrupede, cântatul cu ajutorul diafragmei, etc. Voi scrie într-un articol viitor despre toate aceste metode naturale de  a face față durerii din travaliu.

Așadar, vreau să știu acum, mai gândești ”vreau să nasc cu anestezie epidurală!”?

Scrie-mi, te rog, un comentariu cu opinia ta, mă interesează mult.

Pe soră-mea au apăsat-o pe burtă şi i-au rupt colul uterin

Cel de-al doilea copil s-a nascut intr-o zi de miercuri, ca si primul, numai ca aproape de miezul zilei. Trecusem cu bine de prima nastere acum patru ani si nu-mi era deloc teama de cea de-a doua, dimpotriva, am mers la maternitate fara emotii, doar cu contractii puternice. Habar nu aveam ce avea sa urmeze!  (continuare de aici)

Noiembrie 2012, Sibiu

Mai erau doua zile si intram in cea de-a patruzecea saptamana, nu mai aveam deloc rabdare, aveam impresia ca nu voi mai naste niciodata, ma vedeam mereu gravida! Ma miscam greoi, kilogramele se acumulasera fara menajamente, era din ce in ce mai dificil sa ma descurc singura, de incaltat si descaltat apelam numai la sotul meu. Faceam plimbari lungi in fiecare zi in speranta de a naste mai repede.

Marti noaptea, pe 13 noiembrie s-a declansat travaliul. Am facut un dus, m-am epilat apoi m-am asezat in pat. Nu am mai putut sa dorm asa cum as fi vrut, durerile incepusera sa fie mai puternice. La ora 7 am plecat la spital impreuna cu sotul si baietelul nostru, Teodor. Aveam deja dilatatia 5, aveam sa nasc destul de repede.

Cu greu m-am despartit de dragii mei, mi-as fi dorit sa ramana cu mine, macar pentru o perioada. Dupa ce am fost consultata si chestionata in legatura cu datele personale am fost condusa in sala de travaliu. Se facuse deja ora 8, afara ploua torential.

Ma simteam din ce in ce mai rau, contractiile erau dureroase dar suportabile – inca!! Ma descurcam bine, aveam incredere in mine si in copilul meu. Eram hotarata sa nu accept interventii de ,,rutina,, din partea personalului medical gen perfuzii cu occitocina sau ruperea artificiala a membranelor, asa cum mi se facuse in urma cu patru ani.

Citisem, datorita surorii mele (n.r. adică eu 😀 ), ma documentasem despre nasterea naturala sau cat mai naturala posibil si minim medicalizata, voiam sa-mi fie acceptate unele puncte de vedere cu privire la nastere. Stiam ca va fi greu, stiam ca doctorii sunt ignoranti si fac totul dupa tipare fixe, insa eu speram. O nastere frumoasa, naturala presupune indeplinirea mai multor condintii, eram constienta ca ele nu vor fi indeplinite.

Nu aveam pretentii mari, voiam sa nu-mi fie rupte membranele, voiam sa nu sa mi se faca epiziotomie, sa nu mi se apese pe burta, cordonul copilului sa nu fie taiat imediat si, mai presus de toate, voiam sa mi se dea copilul imediat dupa nastere. Atat. Macar atat, si as fi fost multumita. Moasa mi s-a parut amabila si ca printr-o coincidenta, medicul de garda era acelasi cu care mai nascusem, aceeasi doamna blonda in care capatasem incredere.

Mi s-a facut clisma dupa care i-am spus moasei ca nu vreau sa-mi rupa membranele. I s-a parut ciudat insa a parut ca este de acord. Pe coridor era o masa lunga la care erau asezati medicii. Din cand in cand eram intrebata, atat de moasa, cat si de doctor cum ma simt. De vreo doua ori au fost ascultate bataile inimii copilului. Totul se desfasura destul de repede, in ritmul acesta expulzia era aproape. Eram cat de cat linistita, durerile erau mari dar le controlam destul de bine, faceam si exercitii de respiratie. Ma plimbam mereu, sub privirile doctorei care parea destul de interesata de starea mea.

In scurt timp insa au inceput, in ciuda dorintei mele, presiuni pentru a-mi rupe membranele. Am spus din nou ca nu vreau, doctora a zis ca-i ok, se vor rupe spontan. Mie mi se parea cam panicata, cu siguranta fusese luata prin surprindere si-i era teama. Cu siguranta nu i se mai ceruse lucrul acesta. Citeam in ochii ei nesiguranta. Voia sa-mi respecte decizia, insa ea nu stia cum sa faca lucrurile altfel. Mi-a cerut sa ma urc pe masa, mi-a zis din nou sa-mi rupa membranele, chipurile ca este mult mai bine ca ele sa fie rupte si lichidul sa se elibereze ,,controlat,,. Din nou am refuzat, am coborat de pe masa si mi s-a spus sa ma screm pe un scaun tip WC.

Doctora devenise agitata si parca-mi transmitea si mie agitatia ei. Am urcat din nou pe masa, mi-a zis ca trebuie sa-mi rupa membranele si ca TREBUIE sa fiu de acord, altfel este mai rau pentru mine si pentru copil. Am acceptat, sub presiunea ei. Mare greseala!! Manevra nu a fost dureroasa, am simtit lichid caldut intre picioare si o usoara senzatie de eliberare. La scurt timp, insa, a inceput adevaratul calvar.

Dureri insuportabile impletite cu o stare imensa de panica. Am inceput sa tremur de durere, plageam fara lacrimi iar in mintea mea se desfasurau scenarii tragice in legatura cu copilul. Daca pana atunci eram senina si linistita, acum eram de-a dreptul ingrozita. Imi venea sa imping dar parca nu mai aveam putere, nu mai stiam ce sa fac. Nu aveam incredere ca ma voi descurca, ma simteam complet pierduta. Nu stiam daca-i cosmar sau realitate. Nu mai traisem niciodata aceasta stare oribila. Nu mai puteam controla nimic.

Aveam dilataie completa, am urcat pe masa, mi se spunea sa imping in timpul contractiei si sa tin cat mai mult. Eu impingeam, dar ineficient, nu mai aveam forta. Eram disperata, picioarele imi tremurau continuu. M-au pus sa cobor si sa ma screm pe scaunul tip WC. Instinctiv m-am asezat in genunchi, am ramas in pozitia asta pret de cateva minute. Am urcat iar pe masa, din nou am coborat. Si tot asa de vreo trei-patru ori. Aceste urcari si coborari de pe scaunul acela ostil de ginecologie au fost traumatizante.

In timpul acesta se stransesera in jurul meu vreo trei medici si vreo doua asistente plus moasa, iar langa usa salonului medicul neonatolog si cativa studenti.

Am uitat sa scriu ca durerea si panica erau atat de mari incat, in timp ce eram pe masa, tipam. Sau, mai bine spus, urlam. Fiind pe masa de nastere si vazandu-i pe toti in jurul meu din ce in ce mai agitati, in mintea mea incolteau involuntar ganduri sumbre. Ma gandeam la puiutul meu si-mi doream din tot sufletul sa vina cu bine pe lume.

Moasa i-a spus doctorului ca am refuzat occitocina, dupa care acesta a inceput sa vorbeasca ironic si pe un ton certaret la adresa mea. Ma refer la seful sectiei de ginecologie care vorbea despre mine la persoana a treia ca si cand nu ma aflam acolo, doar ca am indraznit sa-mi spun cateva doleante. Cel putin doua voci diferite imi spuneau sa imping tare. Puiutul inca nu era pregatit sa iasa, in ciuda presiunii care se facea asupra lui.

Am fost intrebata daca ,,accept un cot,,. Am raspuns ,,nu,, categoric, dupa care mi s-a spus ca ,,trebuie,, caci nu reusesc singura. Un doctor a inceput sa impinga pe burta mea. L-am impins si i-am zis sa ma lase sa nasc singura. Deja faceau schimb de priviri intre ei, cu siguranta incepusera sa creada ca lucrurile nu sunt in regula. I-am rugat sa fac o mica pauza, simteam ca nu pot face mai mult. Eram epuizata. Punctul culminant a fost dat de ultima contractie atunci cand mai aveau putin si se urcau de tot pe mine, la propriu.

Vazand ca ,,nu ma descurc singura,, si ca ,,nu imping bine,, – exact asa vorbeau intre ei – moasa a inceput sa apese pe burta mea din partea stanga, iar unul dintre doctori din partea dreapta. Practic copilul meu a fost fortat sa iasa, exercitandu-se asupra lui o forta imensa venind pe de o parte din partea cadrelor medicale si pe de alta parte din partea mea, caci si eu am impins odata cu ei.

Nu pot descrie ce sentiment cumplit am trait atunci. Simteam durerea fizica dar mai acut simteam parca jumatatea inferioara a corpului despartindu-se in doua. Minunea mea si-a facut in sfarsit aparitia, uimindu-i pe toti cu formele lui rotunjoare. Dupa ce i s-a taiat cordonul – nu am mai avut puterea sa le zic sa astepte sa nu mai pulseze sangele – mi l-au pus pe burta. A fost partea cea mai frumoasa si emotionanta, am simtit ca ne conectam imediat. L-am simtit linistit si-mi doream sa nu ne mai despartim.

Insa dintr-o data doctora neonatolog mi-a zis pe un ton sec ca trebuie sa-l ia sa-l hraneasca, deoarece este un copil macrosom si risca sa faca hipocalcemie. Eram foarte slabita, imi pare rau ca nu am zis nimic. Imi pare rau ca nu m-am luptat in acel moment pentru copilul meu drag. Parca cineva imi luase glasul. Dupa eliminarea placentei a inceput din nou chinul.

Aveam nevoie de cusatura interna la nivelul colului deorece se rupsese. Mai nou se pornise si o hemoragie. Pentru a opri sangerarea a fost pus un bandaj care trebuia sa ramana acolo ceva timp. Dupa oprirea hemoragiei, chiuretaj si cusatura epiziotomiei am coborat in sfarsit de pe masa.

Totul a durat foarte mult, cred ca cel putin o ora. Moasa m-a ajutat sa merg pana la pat. Daca m-ar fi lasat singura m-as fi prabusit, eram sleita de puteri. Picioarele parca nu ma mai ascultau, tremurau ingrozitor si oasele bazinului erau parca… atrofiate.

Cu greu am ajuns la pat. M-am simtit mai neputincioasa ca niciodata, eram dintr-o data dependenta de alte persoane. Aveam frisoane puternice, cu greu m-am incalzit. Timpul trecea si nimeni nu avea niciun gand sa-mi aduca copilul. Cand am inceput sa ma simt putin mai bine l-am cerut.

Moasa mi-a zis ca-i mai bine sa-mi revin si ca nu sunt in stare sa am grija de bebelus. M-am enervat si am zis sa mi se aduca neaparat copilul, deja pierdusem destul timp fara el. Mi s-a zis sa am rabdare ca sunt multi copii si dureaza. Sincer, in dimineata aceea in afara de mine nu mai nascuse nimeni asa ca nu stiu de unde aparusera dintr-o data atatia copii!!

O asistenta mi-l aduce intr-un final. Nu intelegea de ce nu pot astepta. Am pus micutul imediat la san. Am avut surpriza placuta sa constat ca Ayan, spre deosebire de Teodor a luat sanul imediat, parca avea lectia invatata. Priveam cu emotie si fericire la el, era asa dragalas! Desi se nascuse cu greu, parea linistit. In sfarsit ne era bine, imi doream nespus sa treaca timpul mai repede si sa plecam acasa.

Acolo aveam impresia ca-mi facusem dusmani, nu ma mai simteam deloc confortabil. Cand incepusem sa-mi mai revin putin si ma bucuram de minunea din bratele mele, in salon intra doctora cu care am nascut si-mi zice ca trebuie sa ma urc din nou pe masa pentru a scoate compresa. M-au trecut fiorii la gandul ca voi trece printr-o alta ,,repriza,, de durere. Nici prin cap nu-mi trecea – sau poate ca uitasem – ca in interiorul meu era un bandaj care trebuie scos.

In timp ce eram consultata, mimica doctorei se schimba brusc si devine destul de ingrijorata. Stupoare, constata ca nu gaseste bandajul! Si cauta, si cauta si tot scotoceste in mine pentru a-l gasi. Mai este nevoie sa descriu durerea si chinul prin care am trecut din nou? Nu-mi venea sa cred ce se intampla!!! Credeam ca este un cosmar, mi-as fi dorit sa fie asa. Nu era destul cat ne chinuisera, pe mine si pe copilul meu, acum pe langa runda a doua de durere trebuia sa am si stresul ca in interiorul meu ar putea fi un bandaj care nu se poate recupera.

In timpul acesta micutul ramasese singur in pat si plangea. Vazand ca dureaza, o asistenta a venit sa-l linisteasca. In urma consultului traumatizant doctora a stabilit ca bandajul iesise singur. A doua zi am facut o ecografie. Se pare ca totul era bine, bandajul nu era. In zilele care au urmat m-a vizitat mereu si verifica si epiziotomia. Dupa unele discutii cu ea mi-a zis ca nasterea a fost grea si a facut tot posibilul sa evite forcepsul.

Adica eu trebuia sa fiu multumita, musai!! Din cauza faptului ca maternitatea din Sibiu era in renovare, numarul de saloane mama-copil era redus iar camerele erau suprapopulate. O camera relativ mica era impartita de cinci mame si de bebelusii acestora. In prima noapte am dormit cu Ayan in acelasi salon in care am nascut deoarece la etaj nu mai era niciun loc liber, urmand ca a doua zi dimineata sa fim mutati.

Daca la inceput Ayan era linistit, incepand de a doua zi a inceput sa planga aproape continuu. Era cel mai plangacios copil din camera. Il puneam mereu la san insa lactatia nu se instalase. El era lacom si nerabdator astfel ca incepuse sa aiba dificultati in a apuca sanul. Ragadele nu au intarziat sa apara si odata cu ele si durerea de la nivelul mamelonului. Asistentele de pe sectia de neonatologie si medicul pediatru au stabilit ca este nevoie de supliment de lapte praf deoarece copilul este mare si trebuie hranit. M-am opus cu inversunare explicandu-le ca-mi doresc foarte mult sa-l alaptez iar laptele praf ar fi inamicul numarul unu in calea alaptarii.

Deoarece copilul plangea mereu, asistentele faceau presiuni, aproape ca mi-l smulgeau din brate sa-l hraneasca artificial. In sufletul meu se dadea o lupta imensa, un potop de sentimete ma invadau. Pe de o parte era stresul si parea de rau ca-mi vad odorul cum plange si nu pot face mai mult pentru el, pe de alta parte revolta fata de cadrele medicale care ma sileau sa accept suplimentul de lapte si nu faceau mai nimic sa ma ajute.

Au fost totusi si cateva doamne care m-au inteles si m-au incurajat. Cu restul insa am intrat in conflict deoarece refuzam suplimentul. La una dintre ele chiar am tipat deoarece l-a indopat atat de mult pe Ayan incat dupa ce l-a ridicat a dat afara lapte. Le devenisem atat de antipatica incat nu mai aveau nicio retinere in a face unele grimase si comentarii gratuite. Au fost cinci zile infernale.

Nasterea in sine, comportamentul cadrelor medicale, conditiile din spital, salonul mama-copil care devenise un fel de gara, tratamentul cu antibiotic pe care-l primeam deoarece se umblase mult in interiorul meu – toate mi-au lasat un gust amar. Plangeam in fiecare zi si tot ce-mi doream era sa plecam cat mai repede posibil. Singurele momente placute erau vizitele scurte ale sotului si fratelui mai mare al lui Ayan, Teodor. Travaliul a fost scurt, din momentul in care am ajuns la spital au mai durat in jur de trei ore si jumatate.

Atat ultima parte a travaliului cat si nasterea au fost traumatice pentru mine dar si pentru copil, asa explicandu-se probabil si starea lui de agitatie si plans aproape continuu din spital. Recuperarea fizica a fost rapida insa psihic pot spune ca au ramas sechele. Regret ca nu am ales sa nasc la maternitatea Eva din Brasov, spital declarat ,,prieten al nasterii,, deoarece acolo este implementat planul de nastere iar medicii accepta conditiile gravidei. Din pacate am aflat tarziu toate acestea, inainte mi se parea o fita sa nasti la privat (deși nu orice spital privat respectă nașterea).

[button size=”medium” color=”pink” style=”none” new_window=”false” link=”http://www.nastereamea.ro/publica/”]Publică povestea ta[/button]

Sunt gravidă. Îmi caut medic. Găsitorului recompensă.

Nu sunt gravidă, din păcate. Nu este vorba despre mine în text. Ci despre goana nebună a femeilor să-și găsească doctorul ideal pentru naștere. Sunt împotriva acestei atitudini, e ceva greșit să-ți cauți un doctor pentru sarcină și naștere și haideți să vă spun și de ce.

1. Că medicul acesta ideal nu există. Este doar o proiecție a așteptărilor noastre, la fel ca-n dragoste. Poate părea ideal la început, să fie un doctor blând, înțelegător, să-ți vorbească calm, să răspundă la întrebări, să explice pe înțelesul tuturor babelor grele de cap.

Dar să știe cum să te manipuleze încât să nici nu=ți dai seama că ai fost trasă pe sfoară și, că, până la final, nașterea ți-a fost furată. Cu voce calmă, caldă, plin de înțelegere și cu un aer părintesc ți-a spus că îi pare rău, dar tu chiar nu poți să naști, nu te dilați, trebuie să-ți facă cezariană.

Dacă vă uitați pe site-urile cu experiențe reale de la naștere veți vedea cât de multe femei își încep povestea sau scriu, la un moment dat, ce mult și-au dorit să nască natural. Dar că n-au putut. Și bine că există tehnica modernă, bine că au fost la spital. Bine că doctorul a fost acolo să-i taie burta. Și că ce bine a fost, totuși, să facă cezariană.

Femeia nu și-a dat seama că vina n-a fost a ei, că cervixul ei se putea dilata, putea naște natural. Dar că nimeni nu a încercat să-i spulbere teama și încordarea, care încordare și stres general fac corpul femeii atât de rigid în travaliu. I-a crezut pe doctori. L-a crezut pe doctorul cu vocea lui părintească când i-a spus că trebuie să scoată de urgență copilul de-acolo.

Femeia e fericită că cezariana n-a fost așa un bau-bau cum a citit pe site-urile pro-naștere-naturală, e uimită cât de puțin a traumatizat-o experiența, e foarte recunoscătoare doctorului și a întregii echipe care, bineînțeles, a fost de treabă și jovială.

Nu vede adevărul. Sau nu vrea. Îl vede, dar nu-l pricepe. MEDICUL IDEAL I-A DISTRUS TOATĂ ÎNCREDEREA ÎN CORPUL EI. I-a mătrășit visul. I-a măcelărit corpul. I-a tăiat uterul. Și i-a forțat copilul să iasă pe o cale nenaturală, împotriva firii, și mult prea rapid și brusc.

 

2. Motivul al doilea pentru care nu e bine să te agăți de un doctor sau altul. Pentru că cele mai multe femei oricum nu nasc cu doctorul care le-a monitorizat sarcina. Nasc cu ce doctor e de gardă.

Asta e un alt izvor de dezamăgire pentru femeia în travaliu care se simte a nimănui doar pentru dă doctorul ei nu vine când naște. Dezamăgirea o va agita și mai mult, se va stresa pentru astfel de pricini inutile și se va relaxa cu greu. Sau deloc.

Lipsa relaxării în travaliu duce la aceeași rezolvare ca în cazul unu. Colul uterin rămâne țeapăn, nu se dilată, nu se ”șterge”. Pot să fie toate contracțiile din lume, că la un moment dat femeii i se face anestezie epidurală ca să i se relaxeze mușchii pelvieni, și de aici contracțiile mai puternice. Poate să i se dea și oxitocină și contracțiile și mai intense vor veni. Dar femeia are alte probleme, nu e ea relaxată, e speriată. Nu are cum să se deschidă în starea emoțională în care e.

Rezolvarea era timpul, răbdarea, relaxarea. Moașa să-i fi vorbit despre naștere și cum toate femeile au născut natural până la apariția tehnicii. Femeia să fie întrebată despre temerile ei și asigurată că totul va fi bine. Va putea să nască. Va putea să se dilate. Cere o implicare mai mare din partea moașei, o pregătire mai bună, o empatie mai… nu, de fapt, empatie, oricât de puțină empatie e suficientă. Dar moașa de multe ori nu știe decât să bage spaimă în biata creatură, s-o amenințe, s-o preseze, s-o discrediteze, s-o dărâme.

3. Al treilea motiv și cel mai important. Căutarea doctorului pentru naștere este doar o activitate ca să ne țină ocupați. Ocupați fiind, nu vom mai putea să gândim cu capul nostru. Gândim doar prin prisma obiceiurilor și cutumelor sociale. Mergem înainte ca niște sclavi, cocoșați și supuși.

În societatea noastră asta se face. Femeia gravidă își caută medicul. Să vedeți ce goană delirantă este pe forumurile de mămici, părinți, pitici, miresici și alți ”ici”. Toate femeile vor recomandări pentru un doctor bun. Mă rog, nu mai deschid subiectul acela cu ce e bun pentru una e rău pentru alta, că avem standarde și așteptări diferite.

Problema este că-l căutăm pe doctor crezând că asta este responsabilitatea noastră. Unica responsabilitate. Să găsim doctorul cât mai potrivit. Și apoi, putem să murim liniștite la naștere, și noi și copiii noștri, că am făcut tot posibilul pentru a fi bine. Am făcut tot ce ne sta în putință pentru o naștere naturală fără traumatisme. De acolo înainte se descurcă doctorul, că asta e meseria lui. Noi nu mai facem decât să așteptăm nașterea, așteptăm să vină soarta, destinul.

Un raționament greșit. Fiecare e responsabil pentru soarta lui. Avem viața pe care singuri ne-o clădim. Trăim așa cum gândim. Avem copiii pe care îi merităm. Avem sănătatea pe care singuri ne-o construim.

Nu striga la cer cu mânie și neputință că te-a pedepsit. Nu, singur, prin acțiunile de azi, îți influențezi zilele de mâine.

Credem că dacă ne eliberăm de responsabilitate suntem liberi și fără vină. Nu se asumăm responsabilitatea și o pasăm doctorului, acela pe care l-am căutat, și credem că suntem scutiți de consecințe. Spunem ”Așa a fost să fie!” mult prea des, oameni buni. Nu a fost să fie așa, nimeni din cer sau aievea n-a plănuit ca tu să suferi cumplit la naștere și să-ți ”salveze” doctorul copilul cu forcepsul. N-a fost să fie ca ție să ți se facă cezariană pentru că ești prea îngustă și copilul prea mare.

Sunt doar rezultatele gândurilor și acțiunilor noastre. Nici măcar doctorul nu este de învinovățit în această ecuație, cu toate că intervențiile lui sunt cele care cauzează complicațiile, sau cu vorbele lui ce distrug încrederea femeii în naștere.

Datoria pacientului, datoria femeii, este să-și asume rolul activ în naștere. Să preia responsabilitatea de la doctor. Să citească, să se educe singură cu privire la anatomie, hormoni, emoții și naștere. Să se informeze temeinic și conștient. Să se dezlege de toate convingerile greșite și negative cu care a fost crescută.

Și să înțeleagă că bunul mers al nașterii DEPINDE DOAR DE EA. Nu de medic. Oricât de perfect ar fi medicul.