Categorii
Povestea mea

”Nu m-au tăiat, nu au avut ce să coasă!”

Am nascut fara sa stiu in acel moment cat de norocoasa sunt ca am parte de o nastere la spital asa cum trebuie sa fie peste tot! Dupa multe povesti de groaza citite si auzite despre nasterile din Romania, nasterea mea a fost aproape perfecta!

Londra, ianuarie 2012

Am nascut la Londra (unde locuiesc de 4 ani), intr-un spital de stat, din cadrul NHS (National Health Service), pe 30 ianuarie 2012. Pe perioada sarcinii, citisem destul de multe despre sarcina si nastere, mai ales ca medicul de familie ma informa periodic cu reviste si carti despre asta. Am completat cu forumuri si site-uri de specialitate. Asadar, imi facusem o idee despre ce se va intampla si am decis sa nasc in apa. Am intocmit planul de nastere si l-am dat mai departe la spital.

Mi s-a spus ca voi naste in jurul datei de 23 ianuarie, dar bebe a ales sa vina peste o saptamana, pe 30. M-am trezit la 5.30 dimineata cu niste contractii usoare, iar dupa cateva ore in care s-au intetit, am plecat impreuna cu sotul la spital. Mi-au facut un control, au zis ca o sa mai dureze pana nasc si m-au condus intr-o camera cu pat, cada in care am nascut si baia separata. Am avut parte de intimitate completa. Aici, la nasteri, medicul intervine doar cand sunt probleme, altfel se ocupa de tine si bebe o -midwife- sau mai multe – niste tanti foarte calme care sunt si moase si asistente in acelasi timp.

Asadar, m-au instalat in camera, alaturi de sotul meu care a asistat la toata nasterea. Pentru ca am vrut, am ales sa fim impreuna, iar ei mi-au respectat decizia, ca si cum asa ar fi normal – asa si e, dar nu peste tot! Mi-au explicat ca trebuie sa fiu dilatata cel putin 5cm pana sa intru in cada si pana atunci, sa ma plimb mult. Mi-am luat sotul de mana si m-am invartit cateva ore bune prin spital, pe langa si in jurul lui pana cand contractiile devenisera foarte puternice.

M-am intors in camera, i-am spus midwife-ei ca vreau sa ma intind in pat. Am facut asta si la scurt timp am simtit un val de apa calda care a tasnit pe podea, mi se rupsese apa. Midwife-ul, o englezoaica zambitoare si pentru mine in acel moment, enervant de calma, mi-a zambit cald, m-a controlat si m-a invitat in cada. Apa calduta si permanent filtrata, m-a calmat enorm de mult. Mai ales ca dupa ce mi s-a rupt apa, ma apucase o panica interioara ca se apropie momentul nasterii, mai mult emotii si nerabdare sa-mi vad bebele.

Dupa ce s-a rupt apa, a mai durat 2 ore pana am nascut. Tot timpul am stat in cada, am incercat sa respir cat mai regulat (cum citisem eu prin carti), sa nu ma cuprinda panica de tot si cel mai important, sa suport durerile infernale cat mai bine. Am tipat mult, asta m-a ajutat si m-au lasat in voia mea, mai mult misunand discret pe langa mine, verificand temperatura si zambindu-mi calm.

Am impins cand am simtit sa imping, fara sa ma streseze nimeni, doar cand ma uitam intrebator la ele, ma incurajau si imi spuneau ca ma descurc bine. Cand capul lui bebe deja se itea sfios, am simtit ca nu mai pot sa imping si atunci o midwife m-a prins de un picioar si sotul meu de celalalt (ca sa nu am tendinta sa le strang), mi-au zis sa imping cat pot de tare cand simt contractia si am mai avut nevoie de doua contractii luuuungi pana a iesit bebe.

A iesit direct in apa, mi l-au ridicat pe piept si m-au lasat sa-mi trag rasuflarea. Momentul acela a fost urias, o imensa usurare, iar minunea lipita de pielea mea isi tinea pumnisorii inclestati si incerca sa desluseasca lumea cea noua din jurul lui. Dupa ceva timp, l-au intrebat pe sotul meu daca vrea sa taie cordonul si a acceptat cu rasuflarea taiata.

L-am mai tinut la piept, apoi l-au luat sa-l cantareasca rapid, l-au infasat intr-un prosop fara sa-l spele (pentru ca vernixul sa-i hidrateze pielea pana dispare singur) si i l-au pus in bratele sotului meu. In timpul asta, am mai simtit cateva contractii (in mintea mea, ma intrebam cu groaza cand scap de dureri) si fara sa traga nimeni de cordon, am expulzat usor placenta. Apoi in pat, tot dezbracata cu bebe lipit de mine si un cearceaf peste noi, m-au lasat sa ne bucuram toti trei unul de altul.

In fine, aici daca totul merge bine, te lasa sa pleci din spital dupa 6 ore, dar pentru ca am lesinat de doua ori cand am incercat sa merg la baie si m-au cules de pe jos, m-au tinut doua nopti. Am avut anemie de cand ma stiu, deci imi cunosteam lesinurile.

In tot timpul asta, veneau moasele la mine si ma dascaleau cum sa alaptez, cum sa-l ajut pe bebe sa se obisnuiasca cu sanul. Nici nu s-a pus problema de formula, mai mult eu vroiam la un moment dat sa-i dau de frica ca nu-i ajunge laptele. Dar ma linisteau spunandu-mi ca in primele zile nu are nevoie de mult lapte si ca e foarte important sa suga colostrumul care e plin de bunataturi pentru el.

Dupa ce am ajuns acasa cu bebe, ma vizitau sa vada daca ma descurc, daca am nelamuriri, il verificau pe bebe si imi povesteau de tot felul de programe pentru mamici si copii.

Totul a fost foarte simplu, calm, relaxat si cu multe incurajari, asa cum ar trebui sa fie peste tot. Eu dinainte eram incantata de sistemul medical englezesc, datorita faptului ca medicii de familie nu prescriu antibiotice pentru cea mai mica raceala, ci te trimit acasa cu urari de bine si un paracetamol. Multi blameaza acest lucru, eu nu.

Nimeni nu-i plateste daca te pun sa iei o punga de medicamente, au salarii decente, deci tot ce le ramane de facut e meseria! Nimeni nu ia spaga, nu exista conceptul asta si te trateaza egal chiar daca esti alb, negru, galben, bogat sau sarac. Nu am dat nici un ban la spital sau medic pentru monitorizarea sarcinii si nasterea in sine.

Nimeni nu a asteptat bani ca sa se poarte frumos cu mine! S-au purtat cum trebuie pentru ca asta le e meseria, pentru asta sunt platiti si asa trebuie sa fie peste tot!

In plus, cezarienele nu se fac decat daca viata mamei sau a copilului sunt in pericol, altfel se incurajeaza nasterea naturala. Asa cum e normal…

Dupa ce am citit si auzit atrocitatile care se petrec in tara, am realizat cat de norocoasa am fost eu! Pe mine nu m-a grabit nimeni, nu m-au inghesuit intr-un salon plin de alte femei care nasc, cracanata pe un suport de fier, nu mi-a zis nimeni sa imping la comanda, nu mi-au dat medicamente sau calmante fara voia mea (doar spre final am cerut masca cu gaze care oricum nu a facut mare diferenta, dar pe mine, psihic ma ajuta), nu m-au taiat, nu au avut ce sa coasa, nu mi-au luat copilul de langa mine si l-au primit pe sotul meu ca pe un participant activ la nastere.

Toate astea la un spital de stat. Dar in Londra… N-am avea decat de invatat din toata povestea asta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *