„Alin, hai repede. I-a iesit capu’!”

Povestea „saptamanii mele cu Sebastian” a inceput intr-o noapte banala de vineri, dupa ce familia Bujor plus bunica Bujor s-au amuzat impreuna de romanii mai mult sau mai putin talentati de la Pro Tv, dupa ce Raluca-inca-insarcinata a poftit la biscuiti rotunzi cu ciocolata la mijloc, dar ceva i-a spus sa nu abuzeze de ei in noaptea aia, asa ca a mancat doar trei, dupa ce Alin a luat-o pe sus pe insarcinata si a dus-o in pat, a asteptat rabdator ca ea sa-si gaseasca o pozitie cat de cat confortabila si apoi a dat drumu’ ultimului episod din Fringe.  

16 martie 2012, Malta

In jur de miezul noptii s-a lasat in sfarsit si linistea peste inca o zi lunga (insarcinata iar se jucase cu focu’, iesind la plimbare in timpul zilei pana in statia de autobuz de la Banif si inapoi, „calatorie” ce a facut-o in aproximativ 2 ore, din cauza opririlor lungi si dese). Si in linistea aia placuta, in timp ce insarcinata si sotul se tineau de mana si mai-mai ca motaiau a culcare, spre sfarsitul filmului (episod pe care nu l-au mai vazut pana la capat nici in ziua de azi), toata amorteala aia dulce de inceput de noapte lunga, in care sotul o va mangaia iar pe burtica si o va linisti atunci cand durerea de spate o va trezi din somn, s-a spart brusc in momentul in care Raluca a simtit o durere ascutita sub burtica. Ei.. si de-aici incepe filmul nostru. Inceputul e de groaza, pe la mijlocul actiunii se mai strecoara si niste momente comice, dar sfarsitul e cu hepi end. Ca sa placa publicului si sa poata „intra in cursa pentru o statueta Oscar”, nu?

Din start trebuie specificat urmatorul lucru – mi-as fi dorit ca nasterea sa decurga ca orice nastere „normala” – iei bagajul, faci o cruce la iesirea din casa, te urci in masina, ajungi la spital, semnezi niste hartii, te instalezi frumos in salon si astepti. Nimic din ce s-a intamplat in noaptea respectiva nu a fost premeditat. Nici de mine, nici de Alin. Il intrebai pe Sebastian, dar el, piticul, nu stie inca sa-mi raspunda.

Deci.. „durerea ascutita sub burtica” a fost genul de durere pe care nu o mai simtisem niciodata pana in acel moment. Mi-am zis ca na.. o fi insemnand si tipul asta de durere ceva. Iar la ce dureri aveam noaptea.. inca una (noua) pe lista nu mai conta. Dupa ceva minute am simtit-o din nou. Si din nou. Si parca ceva mai tare decat la inceput. Cand Alin s-a ridicat din pat si a aprins lumina, durerile deja se intetisera. „Doar n-or fi astea contractii”, mi-am spus in gand. Cu voce tare n-am indraznit. Nici nu a fost nevoie, pentru ca Alin era deja pe net, cautand din nou aceleasi informatii.. „Ralu, cred ca astea sunt contractiile. Probabil ca ai intrat in travaliu.. fals. In travaliu fals. Mai caut”. Dupa un timp.. „Da, e travaliu fals, iubita mea. Incepe, iubita.. Inseamna ca pana luni o sa avem un bebe”.

Bineinteles.. ne luasem amandoi dupa teoria cum ca la prima nastere exista un travaliu fals sau un pre-travaliu, de aceea nu e bine sa te grabesti sa fugi la spital. Travaliul adevarat se declanseaza mult mai incolo si poate dura si 24 de ore. Plus ca indicat este sa mergi la spital cand dilatatia ajunge la.. ce mai conteaza? Avem noi informatiile proaspete in minte atunci, acum le-am uitat pe toate, pentru ca niciuna din ele nu a fost valabila in cazul nostru.  Eu intrasem deja, asa.. subit, pe nepusa masa, in travaliul ala adevarat si dureros. I-am spus lui Alin ca ma doare destul de tare si ca poate daca mi-ar pregati o cada cu apa calda, poate ca mi-ar fi mai bine. Da, trageam la apa. Toata sarcina m-am gandit la nasterea in apa. Cum aveam sa aflu mai tarziu, tocmai din motivul asta Alin nu a vrut sa-mi indeplineasca dorinta cu apa. „M-am gandit atunci ca daca te bagi in apa vei naste acasa…”. Ce mai pot sa spun acum? Ar fi fost mai usor in cada, dar (ghiceste filmul de Oscar!) „calugaritele ne-au invatat ca in viata avem doua cai – calea naturii si calea suferintei”, iar eu a trebuit sa le duc pana la capat pe amandoua, fara niciun „artificiu” ca ajutor.

Durerile devenisera tot mai mari. Eu ma chirceam tot mai tare, respiram tot mai greu. „Ralu, respira, nu tine aerul in tine. Respira!”, imi zicea Alin. „Hai, pune-te pe o parte, te mangai pe burtica, poate trece. Gandeste-te ca durerile astea vor dura multe ore de-acum. Incearca sa te linistesti, hai ca-ti dau un No-spa. Sau mai multe..”. Nu am fost niciodata injunghiata, dar de taiat m-am mai taiat cu cutitul. Cam la fel am simtit eu contractiile – ca un cutit ce iti taie o bucata din tine. Ma luase cu frig, imi era teribil de frig. Simteam nevoia sa merg la toaleta des, ceea ce am si facut.

M-am plimbat intre baie si dormitor non-stop. La inceput m-am miscat singura, cu greu, apoi doar ajutata de Alin si mama lui. In timp ce eu incercam sa respir normal, sa-mi gasesc o pozitie comoda si sa trec peste inca o contractie, Alin s-a pus pe citit. Apoi, cu telefonul in mana, in pat, langa mine sau in picioare, langa pat, cronometra. „Ralu, o contractie dureaza cam un minut acum. Un minut nu inseamna mult, iubita. Hai ca poti. Uite peste cate contractii ai trecut pana acum. Esti foarte tare, iubita mea. Un minut de durere si trei minute de liniste, da? Mai ai 30 de secunde. Inca putin si te vei linisti”. Mai tarziu, a trezit-o pe mama lui. „Mama, cu Raluca nu e bine!”.

In pauzele dintre contractii se aseza langa mine, ma lua de mana si imi spunea sa inchid ochii, sa incerc sa ma odihnesc, „poate vei atipi putin”. Asta la inceput. Dupa un timp s-a intins langa mine, m-a luat de mana, si-a lipit capul de capul meu si am suferit impreuna. Asa cum o mama sufera langa copilul bolnav. Numara secundele uneori cu voce tare. „4, 3, 2, 1.. gata iubita, ne linistim acum!”. Eram matematica exacta! Ca o masinarie pe care o setezi sa porneasca si sa se opreasca la intervale precise de timp. Imi era cald, apoi frig. Un frig teribil si o frica si mai mare. la un moment dat i-am spus „Alin, daca trebuie sa mergem la spital in noaptea asta te rog sa nu conduci tu masina! Sa il suni pe Mihai sa ne duca el. Tu trebuie sa ramai cu mine in spate, sa nu ma lasi singura nicio secunda, da? Sa nu conduci masina, tu sa stai cu mine!”.

Nu stiu cat timp sa fi trecut pana cand Alin a inceput sa spuna si apoi sa tot repete „eu cred ca nasti in noaptea asta, iubita!”, iar eu sa-i raspund mereu la fel „e imposibil, nu pot sa nasc acum!”. Refuzam sa cred ca voi naste asa curand. Data aia de 29 februarie.. credeam foarte tare in ea si in „previziunile” doctorului Mamo plus ca stiam ca inca mai aveam destul lichid. Durerile vedeneau tot mai mari. In mintea mea imi spuneam mereu „O sa mor de durere. In cel mai bun caz o sa lesin”. O data am spus-o si cu voce tare. Intre contractii am reusit sa atipesc de cateva ori. Cum poti sa atipesti in 3 minute? Adanc de tot!

Epuizarea era atat de evidenta, ca atunci cand durerea trecea nu puteai decat sa lesini in amorteala. Cand nu atipeam, spuneam in gand rugaciuni. Il strangeam pe Alin de mana, dar nu tare cat as fi putut. Eram constienta ca la cat de tare as fi putut strange, l-ar fi durut. L-a durut oricum, am aflat mai tarziu. Vroiam sa-l mangai pe fata, dar de fapt iesea altceva.. O data am dat cu pumnul in perete, dar Alin m-a oprit spunand ca ma voi rani. Simteam nevoia sa lovesc ceva, sa-mi descarc toata durerea in ceva. As fi vrut sa urlu, dar m-am gandit ca vor auzi vecinii si „e tarziu, ce vor spune?”. M-am abtinut cat am putut de la a face urat. Pentru ca URAT imi si venea sa fac.

Dupa un timp Alin a vrut sa pregateasca actele si bagajul de care aveam nevoie la spital. Mi-a spus ca se intoarce in cateva minute, ca nu dureaza mult toata treaba asta. Dar din cauza nevoii mele disperate de a-l sti langa mine, nu am vrut sa-l las sa plece. Nu ca ar fi plecat in armata sau la razboi – doar pana in sufragerie. Dar mie, in acele momente, gandul ca trebuia chiar si un minut sa raman fara el, ma speria cel mai tare. Nu vroiam sa plece de langa mine. Si am ramas singura. Nu singura literalmente, pentru ca o aveam pe mama langa mine. Nu stiu pentru cate minute, dar minutele alea au fost teribil de grele.

Ma simteam obosita, deja nu mai auzeam clar ce-mi spunea Alin. Si incepusem sa am frica de patul in care suferisem in timpul ala. Simteam nevoia sa merg in baie. Imi era o sete cumplita. Dar nu aveam putere sa o si zic cu voce tare. Speram doar ca cineva isi va da seama. Neavand niciun medium in jurul meu.. am continuat sa ma scurg dupa o picatura de apa. Alin suferea si el odata cu mine. Ii vedeam fata schimonosindu-se dupa durerea mea, l-am surprind o data si pe el tremurand de frig. Sau de frica.. Dar se tinea tare. Era calm, imi vorbea cu calm, ma mangaia, ma incuraja, imi spunea ca sunt foarte puternica sa ca voi trece peste inca o contractie si peste urmatoarea si tot asa. Deja incercasem toate variantele de pozitii care sa-mi mai fi domolit durerea, dar nimic nu mai functiona.

As fi vrut sa intreb cat timp a trecut de cand au inceput contractiile. Dar mi-a fost teama ca va zice „o jumatate de ora”. Pierdusem notiunea timpului, nici nu as fi putut aproxima. Iar gandul ca e posibil sa ma mai chinui asa inca 12 ore de-atunci inainte nu-mi dadea pace. Si simteam ca nu mai pot, ca e deja prea mult pentru mine. La un moment dat, intr-o pauza dintre contractii, l-am auzit pe Alin, ca prin vis, vorbind cu mama lui. Spunea ca trebuie sa mergem la spital neaparat, pentru ca s-ar putea sa nasc chiar in noaptea aia. Exact in acel moment am simtit ca se intampla ceva nou. Surpriza! Pierdusem dopul gelatinos. „Vreau la baie! Duceti-ma la baie!”. Acela a fost momentul in care a fost clar pentru toti trei – mult nu mai e. Ca e vorba de cateva ore sau cateva zeci de ore.. dar de nascut voi naste sigur. Acum chiar ca se intampla intamplarea!

Era ora 3 si jumatate. Alin l-a sunat pe Mihai. A sunat si la Ambulanta. Eu mi-am mutat domiciliul in baie. Pe vasul de toaleta. Eu simtisem nevoia sa imping de ceva timp. Am si zis-o cu voce tare, dar Alin mi-a taiat atunci macaroana.. „Cum sa-mpingi? Doar nu vrei sa nasti acum!”. Acum pentru mine era clar – voi naste acasa. Lumea a inceput sa se agite in jurul meu. Iar eu acum ma simteam stapana pe mine. Ma simteam puternica si pregatita de a trece la nivelul urmator. Nu mai simteam oboseala, contractiile nu le-am mai simtit (poate s-au si oprit, nu imi mai pot aminti). Eu stiam ca trebuie sa imping, sa fiu tare pentru ca vine baietelul.

A fost amuzant tare. Il vedeam pe Alin intrand in baie, iesind, vorbind cu mama lui, intreband, vorbind la telefon iar, vorbea cu mine, vorbea singur. Eu le dadeam sfaturi – sa nu uiti periuta, vezi ca samponu lu’ bebe e dupa oglinda, deschide acolo,  vezi ca prosopul albastru e in dormitorul nostru. Ei inca credeau ca voi naste la spital, ca vom ajunge la timp acolo. Eu stiam sigur ca de acolo nu ma mai puteam misca, acolo imi era bine, acolo durerea era suportabila. Ajunsese si Mihai. Era ora 4 dimineata. N-a venit acolo sa vada despre ce e vorba, ii era de ajuns ca imi auzise urletele prin telefon, mai devreme. Sarcina lui era sa astepte Ambulanta in balcon. Toti aveau de facut cate ceva.

Si eu aveam.. Ma straduiam sa nu urlu prea tare. „E dimineata. Vecinii dorm. Nu vrei sa se sperie, sa creada ca te bate Alin sau ceva, sa sune la Politie si sa te trezesti cu 3 barbati peste tine in baie. Tocmai acum.. Nu urla tare, abtine-te cat poti!”. Si mai aveam o singura problema – setea. Imi era in continuare teribil de sete. Dar acum prinsesem forta. Asa am putut s-o rog pe mama sa-mi dea o gura de apa. „Acum iti aduc!”. Pfuu, in sfarsit, apa! Urma sa beau o gura de apa! Am simtit nevoia sa mai imping o data si am impins. Mama s-a intors cu sticla de apa, dar i-a cazut din mana, pentru ca…

„Alin, hai repede. I-a iesit capu’!”. Eram trei in baie. Eu – grabita sa termin ce am inceput, ei – nu stiu ce a fost in sufletul lor atunci! Alin a spus „Ralu, numaram pana la trei si mai impingi o data, da?”. Nu a apucat sa zica „doi”, ca eu m-am grabit sa imping. Am facut-o din tot sufletul. A fost usor, extrem de usor. O explozie. O usurare imensa. A iesit copilul. La 4 si 15 minute. Nu-mi amintesc ce s-a intamplat in primele secunde, dar m-am trezit iar la realitate in momentul in care l-am auzit plangand. Il tinea Alin in maini. Am inceput sa strig „Frumosul meu, copilasul meu frumos!”. Acum il vedeam, in sfarsit.

Nu m-am speriat, nu era sange, nu era sfarsitul lumii in jur  – era perfect.

Era un bebelus perfect. Tipa tare, plangea. Cat de fericita m-a facut plansul ala! Alin era emotionat. A spus si el ceva, am uitat ce. L-au invelit in prosopul de plaja al lui Alin – ala le-a fost la indemana. Cat de simplu mi s-a parut totul atunci! Nu-mi venea sa cred ca s-a terminat totul. Nu-mi puteam lua ochii de la copil. Plangeam de fericire. Cand doua asistente medicale au intrat in baie peste noi, copilasul era in bratele bunicii. Una dintre asistente (care ulterior mi-a devenit foarte draga, careia acum ii duc cumva dorul si pe care mi-ar placea sa o intalnesc din nou), m-a intrebat, cu un zambet larg pe fata „How are you?”. „Happy, I’m happy now!”.

A luat copilasul din bratele bunicii si mi l-a dat in brate! Ce fericire mare am simtit atunci.. nu se poate explica in cuvinte. Il simteam, in sfarsit. Era copilasul nostru. Perfect sanatos! Plangeam si radeam in acelasi timp. Ma uitam la el, la fata lui, la ochisori, la gurita. Ii simteam greutatea. Era o minune. Se intamplase o minune cu mine. Cu noi. Cand mi-am ridicat privirea am vazut asistentele varsand tot felul de ustensile, seringi si alte nebunii pe jos. Cautau ceva, nu gaseau, se uitau la mine, vorbeau in malteza, ma felicitau in engleza, Mihai era la usa baii, facea poze cu telefonul mobil, ii zambeam, zambeam la bebelas, zambeam la toata lumea. Eram fericita!

In drum spre spital, in Ambulanta, mi-am tinut puiutul in brate. L-am alaptat. Am povestit cu asistentele prin ce aventura tocmai trecusem. Le-am explicat ca nu a fost dorinta noastra de a naste acasa, ca totul s-a petrecut foarte repede. Era o fericire generala. Lor nu le venea sa creada ce s-a intamplat. „In 15 ani de cand lucrez in spital, asta este a doua oara cand mi se intampla asa ceva. Iti dai seama ca pe certificatul de nastere al lui Sebastian va fi scrisa adresa voastra si nu adresa spitalului? Ce nume frumos! Sebastian, esti un miracol! Mamico, esti foarte curajoasa, felicitari! Sa nu ma lasi tu sa fac si eu ceva?! Pai ma chemi la tine si tu faci totul? Data viitoare sa nu mai faci asa. Anul viitor sa vii la spital cu doua saptamani inainte, sa fiu sigura ca apuc sa-mi fac si eu meseria”, si tot drumul pana la spital am fost numai o poveste si un raset.

Pe masa de operatie, cu masca de oxigen pe gura, repetam aceeasi poveste pentru medici si asistente. Erau curiosi si intrigati in acelasi timp. Se mirau, ma felicitau si ma mai intrebau cate ceva (asa s-au consumat si urmatoarele 24 de ore din spital – in salon, eram ca la sfintele moaste, in pelerinaj. Veneau diversi, intrebau „tu esti mama care a nascut acasa?” si incepeau felicitarile, intrebarile, curiozitatile).  Radeam si ma gandeam ca la cateva saloane mai incolo ma asteapta Alin cu bebelusul nostru perfect in brate.

Acolo-i lasasem cand m-au dus la operatie si stiam ca acolo-i voi gasi la intoarcere. Eram amortita de la brau in jos dupa epidurala, dar eu simteam ca zbor. Imi simteam lacrimile pe fata si visam cu ochii deschisi la momentul in care-l voi tine din nou in brate pe Sebastian. Imi doream sa-l pot vedea iar, sa ma uit la el mult, sa-l iau iar in brate, sa il vad pe Alin, sa-i spun cat de mandra sunt de el, sa-i multumesc ca mi-a oferit ce am mai de pret in viata.

Alin cu bebelusul nostru perfect in brate.

Alin cu bebelusul nostru perfect in brate.

In spital nu am facut prea multi purici. Am ramas acolo o singura noapte, pentru ca duminica dimineata am cerut sa plec acasa cu Sebastian. Am semnat „pe propria raspundere” ca vreau sa parasesc spitalul, impreuna cu copilasul. Atata timp cat amandoi eram perfect sanatosi, iar eu puteam sa-mi continui si acasa tratamentul cu antibiotice… nu am vazut niciun rost in a ramane acolo, departe de iubitul meu Alin si de cuibul nostru. Am stricat planurile prietenilor care se pregateau sa vina in gasca mare la spital si totodata planul lui Alin care, incarcat ca Mos Craciun, a ramas blocat langa patul meu cand i-am spus, in loc de salut, ca vreau sa plecam acasa cu el.

Probabil ca personalul medical ne-a privit ca pe niste ciudati. Sau salbatici – nasti acasa in 4 ore, fara asistenta medicala, vii la spital, te operezi putin si a doua zi pleci acasa pe picioarele tale, cu copilu’-n brate si-n pijamale. Cine-a zis ca nu am toate pasarelele pe casa… a cam nimerit-o, ce-i drept!

Iar acasa ne-am intors cu un omulet.. Cu un omulet al nostru. Tot drumul spre casa, pe bancheta din spate a masinii, l-a tinut in brate bunica lui. Duminica aceea a fost o zi senina. Cu soare deasupra noastra si marea in partea dreapta. Iar noi – trei oameni mari, foarte emotionati si inca surprinsi de modul in care se intamplasera toate. Rapid, curat, fara probleme. „Dumnezeu a lucrat ca un sfant”, a fost explicatia bunicii. Eu cred ca am avut si avem cu totii ingeri buni. Mai ales copilasul nostru. Nu degeaba spunem „copilasii sunt o minune”!

A trecut si prima saptamana petrecuta cu Sebastian. Primul laptic, prima baita, primul zambet, primul control la medicul pediatru, aoleu, a cazut buricul. Ma uit la el cand doarme, cand e treaz, cand se agita ca-i e foame, cand e linistit si dulce. E frumos. E al meu, e al nostru! Nu stiu cu cine seamana fizic, dar urechiusele sunt ale mele, ca sunt mici tare. Restul probabil ca e al lui Alin. E un omulet perfect. Mi-a depasit toate asteptarile. Eu il alint Alinus. Asa i-am spus cand am deschis ochii, dupa prima noapte petrecuta cu el, acasa la noi.

Nu stiu ce fapte bune am facut in viata mea de pana acum ca sa merit asa un copilas. Sanatos. Cuminte, Frumos, Dulce, Dragalas. Ma lasa sa-l mangai, sa-l sarut, sa-l alint, se uita la mine, cateodata imi zambeste, face mutrite ca toti copilasii, dar sunt mutritele lui, sunt gesturile lui proprii. Seb doarme si viseaza cu capsorul pe umarul meu. Respira dulce. Zambeste frumos. E tot mai greu, tot mai prezent, tot mai dragalas.

Alin-Daniel si acum Alin-Sebastian sunt bucuriile mele. Astazi ma pot felicita singura ca am stiut sa am rabdare, sa fiu inteleapta si sa aleg bine. Alin-Daniel este omul meu perfect, este barbatul care ma completeaza si ma intregeste. Sunt la fel de dependenta de el ca acum cinci ani, cand am inceput sa-l descopar. Si imi place sa fiu asa!

Alin-Sebastian este… tot ce avem noi doi mai bun, la un loc, plus infinit mai mult. Si doar pentru „simplul” fapt ca el ne-a ales pe noi, aducandu-ne o atat de mare bucurie… meritam cel putin un Oscar. De persoana!

[button size=”large” color=”pink” style=”none” new_window=”true” link=”http://www.nastereamea.ro/publica/”]Publică povestea ta[/button]