Maternitatea face femeile mai inteligente sau cum modifică sarcina creierul mamei pe termen lung

Reproducerea există de când lumea. E curios, totuși, că s-a studiat atât de puțin despre unele mecanisme care se produc în timpul sarcinii ca, de exemplu, schimbările care se produc în creierul femeilor însărcinate. Un studiu arată pentru prima dată schimbările de durată pe care le provoacă maternitatea în structura creierului, schimbări menite să îmbunătățească capacitatea mamei de a proteja și de se relaționa cu bebelușul ei.

”Schimbări cerebrale care pregătesc femeia pentru maternitate,îmbunătățesc empatia mamă-fiu. Aceste schimbări sunt asociate legăturii materne”, explică Susanna Carmona, co-autoare a studiului, care a început ca cercetător post doctoral al Universității Autonome din Barcelona iar acum este cercetătoare a Spitalului Gregorio Maranon a Universității Carlos III și atașată al Centrului de Investigații Biomedica în Rețeaua de Sănătate Mintală (Cibersam).

Maternitatea provoacă o reducere de durată în materia cenușie care servește la îmbunătățirea capacității de a proteja bebelușul și de a empatiza cu copilul.

Schimbările fizice sunt evidente, dar pentru a ști ce se întâmplă în creierul femeilor însărcinate, cercetătorii au comparat imaginile cu rezonanță magnetică a 25 de gravide înainte și după naștere, ale perechilor bărbați pentru 19 dintre ele și ale unui grup format din 20 de femei care nu au fost niciodată însărcinate și ale perechilor a 17 dintre ele. Rezultatele arată o reducere în anumite zone ale cortexului cerebral al femeilor care sunt la prima lor sarcină, zone pe care neurologii le asociază cu relațiile sociale.

O parte din aceste zone se activează când femeia observă imaginea bebelușului său, conform acestui studiu, publicat de Nature Neuroscience. În mod popular se spune că femeile experimentează un fel de îndrăgostire de copil, dar este mai mult decât asta, este vorba despre necesitate evolutivă, după cum spune Carmona. ” In mod normal, în instinctul de supraviețuire individul se  antepune speciei, dar când ai un copil, el devine primul, înainte de propria ta persoană. Pentru evoluția umană este foarte important nu numai să fugi de pericol,- instinctul de supraviețuire-, dar și să te asiguri că urmașul tău va fi capabil să-ți transmită genele mai departe”, argumentează cercetătoarea.

Atunci când o femeie este însărcinată, totul se concentrează asupra copilului. ”Uneori se spune că femeia are un fel de deficit cognitiv și așa este în absolut, își amintește cel mai mic detaliu despre copilul său, cum ar fi milimetrii pe care îi măsoară, dar nu și ceea ce i-a povestit o prietenă, de exemplu, și asta pentru că este absolut necesar evolutiv”. a declarat cercetătoarea într-un articol publicat de elpai.es

Studiul a ținut cont atât de femei care au urmat tratamente de fertilitate, cât și de gravide care au rămas însărcinate în mod natural, iar schimbările observate erau practic identice în ambele grupuri.

 

Selecție neuronală

Reducerea care se produce în materia cenușie nu înseamnă o pierdere a funcțiilor sau a memoriei. În realitate este mai mult o selecție a celor mai bune conexiuni neuronale, cum se întâmplă în adolescență. ”În timpul adolescenței are loc un boom hormonal, datorită căruia se modifică creierul și corpul. Trecerea de la copil la adult se face cu mai puțină materie cenușie, are loc o tăiere sinaptică, adică, dacă există diferite conexiuni prin care pot trece neuronii, se îmbunătățesc unele și se elimină altele care ar putea distrage comunicarea neuronală, se favorizează un proces mental mai matur și eficient. Procesul care li se întămplă gravidelor este similar”, explică Carmona.

Această restructurare cerebrală, cu scopuri de adaptabilitate, care servește pentru a mări sensibilitatea mamei pentru a detecta, de exemplu, fețele amenințătoare sau pentru a recunoaște mai ușor stadiul emoțional al bebelușului său, se menține mult timp, cel puțin până la doi ani după naștere. Ce se întâmplă apoi, dacă se menține sau se întoarce în vreun fel la stadiul anterior sarcinii, este devreme de spus. Carmona semnalează că încă se caută finanțare pentru a continua cercetarea. ”Este o muncă de lungă durată, avem cinci ani cu această investigație și trebuie să continuăm studiul asupra participantelor pentru a vedea dacă se mențin aceste schimbări sau dacă nu, este prima dată când se investighează așa ceva”.

Sunt multe întrebări care decurg din aceste rezultate. Ce hormoni intervin în acest proces?  Se produce de fiecare dată când femeia rămâne însărcinată sau doar prima dată, iar modificările rămân în creier pentru viitoarele sarcini? Și o altă chestiune interesantă este să știm ce se întâmplă în creierul femeilor care suferă de vreo boală patologică postpartum, cum ar fi depresia postpartum. ”Este o temă delicată, nu știm dacă are vreo legătură sau nu, și nici nu înseamnă că bebelușul nu este iubit. Avem nevoie să studiem noi probe pentru a răspunde la această întrebare”, spune Carmona.

La această lucrare au mai participat deasemeni Institutul de Investigații Medicale Hospital del Mar  (IMIM), Institutul de Infertilitate Valencian (IVI), Spitalul Clinic și Universitatea din Leiden.

O mamă a donat 348 de litri de lapte matern după pierderea tragică a fiului ei

În a 20-a săptămână de sarcină, i-a murit copilul în burtă din cauza unei obstrucții a tractului urinar, care a pus presiune pe micuța lui inimioară. În vâltoarea sentimentelor dureroase și contradictorii pe care le trăia, Amy Anderson, o femeie din statele Unite, a realizat că tragedia pierderii fiului ei  Bryson, putea fi o rază de speranță pentru alți copilași.

Glandele ei au început să producă lapte, iar când doctorii au sfătuit-o să ia medicamente care să-i oprească lactația, Amy a realizat că nu vrea asta. A decis să extragă laptele cu o pompă, simțind astfel că se eliberează de durerea tragediei. „Pe măsură ce scoteam laptele, totul începea să capete sens și o liniște interioară a început să mă cuprindă” a povestit Amy pentru PhillyVoice. „Simțeam o puternică apropiere de fiul meu Bryson, ceea ce mi-a adus aminte cît de mult iubeam această conexiune prin alăptare pe care am trăit-o cu fiul meu mai mare. Am realizat că trebuie să fac asta în memoria lui Bryson. Totul a căpătat sens, iar scurta viață a fiului meu avea un scop”

Amy s-a documentat pe Internet și a aflat că donarea de lapte matern este foarte căutată, mai ales pentru salvarea micuților născuți prematur. Tot așa a aflat că laptele ei prematur era incredibil de bogat în nutrienți. A decis să doneze cât de mult lapte poate și a strâns timp de opt luni în congelator laptele pe care îl scotea cu pompa. S-au strâns 348 de litri de lapte, o rezervă imensă de lapte matern atât de prețios pentru prematuri.

„Durerea pierderii fiului meu este refecția dragostei pe care o simțeam pentru el. Nu i-am putut da laptele lui, dar am putut astfel să imi exprim dragostea pentru el donând lapte. Evident că lacrimile nu au secat, dar inimea mea e plină de mândria de mamă când împărtășesc lumii această experiență. Prin durere am găsit mulțumire. Am învățat să caut binecuvântarea oricărei situații, chiar dacă e mascată de un eveniment nefericit.” a explicat Amy Anderson, care a deschis și o pagină Donating Through Grief: Bryson’s Legacy. în care să încurajeze pe alte mame care trec prin drama pierderii unei sarcini avansate, să doneze lapte, în memoria copiilor lor.

 

A doua nastere, col deschis, risc de avort spontan

Se împlinește un an de la a doua nastere si tot de un an amân să scriu povestea din lipsa de timp. Povestea nasterii nu poate fi scrisă asa in graba, trebuie sa retrăiești amintiri, senzații. Păi sa va spun…

O familie frumoasa, cu un baiat de 10 ani, nascut sanatos si la termen, desi doctorii nu imi dădeau sanse deoarece aveam toxoplasmoza (este povestea pe site), asteptam cu nerabdare sa ma simt împlinita ca mama, sa raman insarcinata, sa fac o fetita, exact ca in visele mele din copilărie. Dupa 9 ani de așteptări s-a intamplat minunea, eram insarcinata. Am sunat pe toata lumea si plina de entuziasm am anunțat ca vine Viviana. Am fost la doctor, in saptamana 5 de sarcina. De la primul consult mi-a spus ca sunt cam in varsta (31 de ani) si ca am colul deschis si ca va trebui sa fac cezariana. Am plecat abătută de la doctor, ma simteam incapabila, bătrâna si ma bucurăm ca exista minunea asta de doctor care sa ma ajute sa imi aduc pe lume fetita. La următoarele vizite situația s-a agravat, mi-a dat tratament si mi-a recomandat sa stângi mult in pat si la vizita de 16 saptamani mi-a spus ca cel mai bine imi face cerclaj si tot in pat sa stau. Mi-a facut programare pentru a doua zi. Am stat si m-am gândit îndelung si ceva nu înțelegeam. Trebuie sa stau in pat si cu cerclaj si fara, dar la cerclaj e risc mare sa pierd fetita, asa ca am mers pe mana Mamei Naturi, a instinctului si nu am facut cerclaj, ba mai mult, la insistentele sotului am mers sa cerem si părerea unui alt medic.

Dupa alte 2 saptamani de stat 24 de ore pe zi la pat, mâncat in pat, cu moralul la pământ, dar fericita ca pot sa am o fetita, am ajuns la un alt doctor ca mi-a spus ca intr-adevar este deschis colul, dar nu e nimic grav, nu cade copilul de acolo, nu trebuia sa iau medicamente si nici sa stau la pat deoarece sarcina nu este o boala. Am plecat de acolo dansând de fericire. Nu am mai stat la pat, mi-am revenit si psihic si vroiam sa nasc la maternitatea din Medgidia, unde stiam ca se naste natural si ca este încurajată alaptarea.

La 40 de saptamani de sarcina, 10 ani si 8 zile distanta de la prima nastere, am pierdut dopul gelatinos la ora 18:00. Am sunat medicul si a zis sa il luam de acasa la 19:00, dar am mai negociat o ora ca sa termin de gatit ;), iar la ora 20:00 eram la dansul. L-am luat si ne-am îndreptat împreuna catre Medgidia. Nu aveam contracții si imi era teama ca o sa stau prin spital așteptând sa nasc, pentru ca acolo nu se practica Declanșarea nasterii artificiale. La 21:00 eram la spital, imi făceau fisa de internare. Mi-au pus si o branula, desi am spus ca nu vreau medicamente, era o procedura standard.

La 22:00 moasa mi-a facut un control, si mi-a spus ca nu am față de nascut. Am intrebat ce inseamna si ea a zis ca sunt zâmbitoare si nu am dureri, sigur mai durează o zi pana la primele contracții. Eu i-am zis ca am venit sa nasc repede, in maxim 20 de minute vreau sa nasc . Bineînțeles ca a râs de mine, cum fara medicamente, fara dureri si repede. Unde s-a mai pomenit. M-a dus in sala de nasteri, unde era si sala de travaliu, aduceau instrumentar si cele necesare cand se apropia nasterea si m-au lasat acolo. La 22:30 a revenit moasa cu o seringa mica. A zis ca este occitocina, se pune 1 ml subcutanat si daca sunt „de nascut” o sa inceapa contractiile, daca nu ma trimite la salon sa dorm ca ea crede ca nasc a doua zi in cel mai fericit caz. Mi-a facut injecția sud piele, pe antebraț si a plecat. Nici bine nu a închis ușa si am simtit cum se rupe apa. Am mers pana la ușa si am strigat-o si ea s-a intors foarte mirata, m-a verificat si aveam dilatatie 4. Mi-a zis sa stau liniștita, sa incerc sa adorm ca in curand o sa inceapa contractiile si dimineata nasc, dar o sa ma mai verifice. Au inceput contractiile, la 2 minute, apoi la 30 de secunde. Erau puternice, dar acum, spre deosebire de prima nastere, stiam cum sa le gestionez (m-a invatat Jeanina Vlad) si treceam usor peste ele, ba chiar le asteptam cu drag, știind ca, cu fiecare contracție sunt mai aproape sa imi vad fetita. La 23:00 a revenit moasa, aveam dilatatie 8 si ma întreba daca am contractii. Am zis ca am, dar stiu sa le gestionez. Mi-a adus o minge sa mai atenueze si durere, dar nu a fost pe placul meu, in schimb găleata m-a ajutat mult. Simteam deja nevoia sa imping. Am rugat-o sa ma mai verifice. Ea tot era neîncrezătoare ca voi naste asa repede, dar totuși m-a verificat si imi zice : „dilatatie 10, tu chiar vorbeai serios ca nasti in 20 de minute !”. Imi zice sa ma dau jos, eu o rog sa nu ma dea jos ca imi vine sa nasc. Ea insista sa ma dau jos, ca nu se naste asa ca in filme. Ma dau jos, fie, ma monitorizează putin pe contractii. Ma întreaba de baiatul de acasa, Vicentiu, ii povestesc cu greu printre contractii si nevoia de a împinge ca abia astept sa imi vad fetita, ca i-am luat hainute frumoase pana la varsta de 2 ani, cercei si scaun auto roșu.

La 23:15 imi zice sa mai urc odata pe scaunul de nastere, si cheama in graba toate asistentele si pe doctor. Toata lumea era ca un furnicar pe langa mine, aducând instrumentar si tot ce era nevoie pentru nastere, in timp ce eu împingeam fara sa imi zica nimeni, pentru ca asa simteam. Moasa imi spune sa nu mai imping ca ei nu sunt inca pregătiți si sa nu cada copilul pe jos. Incerc sa ma conformez, desi simt ca trebuie sa imping. Moasa se uita la vechea epiziotomie si i se adresează doctorului „ia uite aici, sârmă!” , eu speriata incerc sa ma ridic si intreb ce sârmă, unde sârmă? ca mai apoi sa imi dau eu seama ca este un termen folosit de ei pentru cusatura proasta. M-a sfătuit sa imi faca epoziotomie peste cea veche ca sa imi repare ce aveam greșit de 10 ani si am fost de acord, si bine am facut ca aveam unele probleme care nu stiam ca se datorează epiziotomiei vechi.

La 23:20, pe 1 Februarie 2014 s-a nascut prințesul meu. Fetita multa așteptata era un baiat superb. La un moment dat am crezut ca am lesinat si retrăiesc prima nastere. M-am îndrăgostit iremediabil de el si era baiatul cu haine roșii. Aveam 3 ecografii la 3 medici diferiți care spuneau ca e fata si totuși am nascut baiat. Ma consolez cu faptul ca am avut si eu fetita 40 de saptamani. Am insistat la sot ca sa imi aduca bebe imediat la alaptat si la 30 de minute de la nastere, eram cu bebe in brate, alaptandu-l si mulțumindu-i ca m-a ales sa ii fiu mama. In spital am ajutat alte 3 mamici sa alapteze si sa nu dea lapte praf bebelușilor si șederea noastra acolo a fost un moment prielnic sa ne cunoaștem in liniste si sa ne iubim.

Casian face in cateva zile un an si acum doarme la sânul meu in timp ce scriu. Ma simt fericita si împlinita ca mama si femeie. Poate peste 10 ani vine si Viviana mea. Va anunt !

Multumesc Jeanina Vlad pentru răbdarea cu care m-ai sfătuit cand am avut nevoie si pentru cadoul minunat care ne apropie zi de zi.

Naștere acasă după cezariană sau cum poți să naști natural având ”bazinul îngust”

25.04.2014

Pentru a doua nastere imi doresc sa simt tot ce simte o femeie in momentul in care naste natural. Am fost insetata sa am parte de aceste sentimente si la prima nastere, insa fiind foarte usor influentata de catre medicul ginecolog, care in luna a noua m-a informat ca nu o sa pot avea o nastere naturala, am ajuns la cezariana. Aveam 24 de ani, desi  aveam incredere in mine si in corpul meu…mi-am lasat visul spulberat atat de usor… mi s-a spus ca am un bazin ingust in general si gata, a fost suficient, m-am multumit cu aceasta explicatie, venita in urma unui simplu control ginecologic….nu o sa uit cuvintele doctorului ”Daca vrei sa te chinui,eu te las…dar tot la cezariana ajungi”.

Mi se parea ca scopul meu in viata, ca femeie, era sa traiesc acele momente unice , incomparabile cu altceva si totusi m-am increzut in alegerea doctorului….fara sa constientizez ca nasterea ,ca si sarcina, imi apartine, este a mea si numai a mea…degeaba am plans o zi intreaga,ptr ca nici sustinerea celor din jur nu am avut-o, si ei au crezut mai mult in cuvintele prea minunatului doctor.

Operatia de cezariana a fost programata in saptamana 38, m-am dus ca la dentist  pentru un consult de rutina, speram sa mi se declanseze travaliul inainte sa ajung la spital, insa nici vorba de asa ceva, era clar ca baietelului ii era ok acolo unde era si probabil daca era dupa el ar mai fi stat mult si bine.Plus tin minte ca nici macar nu coborase,aveam  burtica sus.

Banuiesc ca operatia a decurs normal iar in urma ei, in data de 12.03.2012 la ora 12:05 a venit pe lume un baietel de 3,800kg si 53cm. Mi-a placut ca la ora 00:00 eram in salon cu inca o mamica , impreuna cu puii nostri. L-am alaptat de cate ori a vrut, doar ca am acceptat si supliment, pe care il dadeau asistentele cu o seringa, pentru ca imi era clar ca nu se satura de la mine, fiind si cezariana banuiesc, nemancand nici ceva prea consistent… insa acasa am intrat in recuperari. A fost si este un mancacios din prima clipa,iar asta nu poate decat sa ma faca foarte fericita, am reusit sa il alaptez timp de 9 luni, cu micile probleme de la inceput, furia laptelui, ragade , m-am tinut pe pozitie si toate au ramas doar amintiri…

Insa mi s-a dat a doua sansa, consider eu,in ziua in care Alexandru implinea doi ani, am aflat ca va avea un fratior sau o surioara, iar de data asta eram mai hotarata ca oricand sa nasc asa cum simt. Vreau ca a doua oara sa nasc natural, insa citind atatea articole… nu cred ca mai vreau sa stau sa alerg dupa un medic dispus sa “ma ajute” sa nasc natural dupa o cezariana (doctorul cu care am nascut prima data iesea clar din discutie, pentru ca la prima vizita, i-am specificat ca vreau ca a doua nastere sa fie naturala spunandu-mi din start ca nu este posibil,dupa o cezariana), nu vreau sa ma risc ,sa gasesc medicul insa experienta din spital sa-mi strice toata ideea mea despre cum trebuie sa decurga nasterea…. asa ca stiu de acum ca vreau sa nasc in intimitatea apartamentului, alaturi de persoanele iubite, si cel mai probabil si o persoana calificata, o moasa, in liniste, incercand sa ma bucur de toata experienta, cu tot cu dureri ,cu tot cu sentimentele pe care le ai in momentul in care iti vezi copilul pentru prima oara.

Asa gandeam si scriam in luna Aprilie 2014…

 

Ianuarie 2015

Povestea nasterii lui Andrei nu incepe pe data de 01.12.2014 ci incepe cu 10luni in urma cand am vazut cele doua linii pe testul de sarcina, moment in care a renascut ideea nasterii naturale ,doar ca mult mai aprinsa ca in urma cu doi ani,la primul baiat. De atunci mi-am zis ca o sa fac tot posibilul ca de data aceasta sa fie cum vreau eu , cum stiu ca pot! Iar universul a auzit intr-un fel gandul meu si a inceput sa-mi aduca toate informatiile necesare. Prima data s-a nimerit sa aud…nu mai stiu cum sau de unde, de lansarea documentarului romanesc „Indraznesc sa nasc cum vreau” , care mi s-a parut wow, dupa aceea au aparut carti ca  Hypnobirthing/Marie F. Mongan , Cezariana , Functiile Orgasmelor/Michel Odent, nu mai povestesc de site uri ca www.Nasteridepoveste.ro  , www.nastereamea.ro  ,  www.nastecumsimti.org , http://nasteconstient.blogspot.ro/ , http://cherielibellule.wix.com/cherie#!nastere/ch53 si multe, multe alte site uri , bloguri cu si despre nasteri , despre sarcina , asa am ajuns sa cunosc si moasa cu care aveam sa nasc. Un om cum rar am cunoscut, un om in adevaratul sens al cuvantului, care din momentul in care ne-am cunoscut, mi-a devenit terapeut, si prietena si mama. A avut grija de corpul in care bebe crestea , cat si de sufletul meu, in special de suflet!

Si au trecut saptamanile, avand o usoara sangerare in luna August, la jumatatea lunii, care mai apoi s-a repetat si la sfarsitul lunii, fiind nevoita sa-mi iau concediu, avand risc de nastere prematura, la spusele medicilor. Stand acasa am avut mult mai mult timp sa ma ocup de partea sufleteasca, am avut timp de cursuri prenatale, de gimnastica, am putut sa descopar pictura, flautul, modelajul in lut, sa-mi descopar slabiciuni si sa lucrez cu ele.

Au trecut astfel saptamanile, si din pericolul de nastere prematura anuntat in luna August am ajuns la 40 de saptamani, cand am inceput sa fiu nerabdatoare si sa incerc,credeam eu, sa provoc un pic nasterea, urcam si sa coboram scari, dansam, mergeam pe jos, inotam , doar, doar se intampla ceva.

In saptamana 41 am fost la o ecografie, unde totul era in regula, lui bebe ii era bine in burtica, avea lichid suficient,placenta minunata, masuratorile care nu erau prea exacte datorita  stadiului avansat al sarcinii, anuntau o data a nasterii de 01 Decembrie. Surpriza cea mai mare a fost ca nu mai avea dubla circulara de cordon, asa cum  aparuse la ecografia din Octombrie. Cu ecografa e de povestit pentru cat de informata era in ceea ce priveste riscul de ruptura uterina si de cata sustinere a dat dovada, citand-o “O sa-ti scriu numarul meu de telefon, sa ma anunti daca ai reusit, ca asa…, am cunoscut multe care visau la NVDC, dar n-au reusit”

Am ras si mi-am vazut in continuare de gandurile si planurile mele.

Insa timpul trecea, ma apropiam de 42 de saptamani, cu dilatatie 5 ,chiar si cu contractii constante dar nedureroase timp de doua zile, semne ca avansam erau, insa ne gandeam ca totusi am o cezariana inainte, deci si un termen limita,oarecum.

Vineri, pe 28.Noiembrie eram destul de dezamagita, imi venea greu sa accept ideea ca universul chiar nu o sa raspunda la dorinta mea, seara am stat de vorba cu moasa si cu sotul si hotarasem ca Luni daca nu se anunta travaliul programam cezariana , insa cu conditia ca pana atunci  sa ma deconectez total de termene, de nastere , de sarcina. Sa ma relaxez si atat. Si asta am si facut, Sambata am facut ceva curatenie prin casa si m-am aranjat si eu, seara am iesit cu Daniel la film, la cumparaturi ,intorsi acasa am gatit , am facut dragoste, am savurat un pahar de vin si am adormit. Cu alte cuvinte , “plutea oxitocina-n aer”! 😀

Duminica 30.Noiembrie, ora 04:00 m-am trezit cu senzatia ca am visat inceperea contractiile, durerea de ovare de la menstruatie, mi-am zis in minte ca am inceput sa-mi insusesc durerile, din dorinta de a naste natural. Si pe cum imi zburda mie mintea la te miri ce lucruri, aveam alta contractie. Nu-mi venea sa cred, ca in sfarsit le simt si eu, mult asteptatele contractii de nastere. Si senzatia aceea ca sunt pe bune, nu ca pana atunci, contractii braxton-hicks, era o bucurie si o fericire in sufletul meu, de nedescris! Insa am ales sa nu sar din pat , stiind ca poate dura ,fiind la 5-7minute si parca nici nu erau asa dureroase. Am mai stat in pat, am asteptat sa se trezeasca si Daniel al meu, sa-i dau ultimele vesti. Dimineata am petrecut-o lejer, stand in pat sau pe canapea la televizor, primind telefoane cu urari de “La multi ani”, fiind Sf Andrei. O mai tineam la curent si pe o prietena, una din putinele care imi cunostea planul, pentru ca aveam incredere in modul ei de a gandi si de a atrage energiile potrivite. Pe la pranz am iesit la cumparaturi, impreuna cu sotul , …plimbare pe care am apreciat-o foarte mult, ma si gandeam ,daca era sa nasc in spital…acum eram in plimbare pe holurile prea minunate, asta in cazul bun, in care nu ma puneau sa stau intinsa pe un pat, pentru monitorizarea contractiilor. M-am intors acasa, am gatit impreuna, am mancat ,am mai lenevit pe canapea, iar pe seara am vizitat-o pe mosica noastra. Asa am experimentat si contractiile in masina,ne-am amuzat un pic pe tema asta, am mai urcat niste scari, iar mosica mi-a dat o veste minunata, si anume dilatatie 7.

Ne-am intors acasa, am continuat sa ascult muzica, sa dansez, ma mai si intindeam pentru ca nu stiam la ce sa ma astept si desi erau mai intense contractiile la orizonatala,preferam sa-mi conserv energia, am intrat si in cada la un moment dat. La rugamintea sotului, am anuntat-o pe Flory , prietena kinetoterapeut si pe mosica sa vina la noi, asa ca pe la ora 23:00 aveam echipa completa.

Pe la 00:00 am zis sa ne bagam in pat, insa nu s-a dormit prea mult, motivul fiind evident J, una din noi mai chitaia din cand in cand. Cred ca am stat doua ore in pat,  insa noaptea a trecut repede cu drumuri la baie , plimbari pe holul apartamentului, cu ceva repaos pentru picioare, in pat, spun pentru picioare ,pentru ca valurile erau mai intense la orizontala.

S-a luminat si de ziua, afara ningea , era cea mai frumoasa zi de 1 Decembrie. Eu eram afundata in gandurile mele, faceam ture intre dormitor si baie, imi era mai comod de multe ori pe wc cu capul sprijinit de Flory, sau in picioare , sprijinita de un bar din hol cu prea cunoscuta miscare de leganare a soldurilor.  Am facut si cateva ture pana la geam, unde am inspirat adanc mirosul de zapada.

andreea popa nastere acasa - travaliu

In minte nu mi-a trecut o secunda gandul ca ceva nu ar merge exact asa cum trebuie, ma gandeam la mesajele mele de pe perete, ma bucuram de muzica pe care mi-o pregatisem pentru momentele acestea si pe care adormeam aproape in fiecare noapte, bucuria ca se intampla in sfarsit, a fost intotdeauna mai mare decat orice contractie, mintea mi-a fost invadata de ganduri pozitive ,nu a lasat loc nici o secunda fricii.

Am avut ajutor si din partea remediilor Bach,a remediilor homeopate, pentru ca de doua sau trei ori mi-a fugit mintea la cezariana…ma gandeam ca parca era mai usor asa, adormeam si ma trezeam cu un bebelus, insa in acelasi timp realizam ca sunt ganduri absurde, ca mi-am dorit enorm experienta aceasta si acum ce fac? Vreau scurtaturi?

Mai tin minte ca in jurul orei 14:00 eram in dormitor, ma leganam ,dansam, Flory ma ajuta cu masajul spatelui  si tot corpul mi-a fost invadat de o forta pe care nu o pot descrie, stiu doar ca zambeam si ma gandeam ca nu mai are cum sa dureze inca pe atat, ca a trecut cumva partea de asteptare, si urmeaza sa se intample lucruri mai interesante, ca mai am putin si voi face cunostinta cu minunea ce lucra sa vina pe lume.

Asa ca de atunci, cu dans, plimbari, inca o pauza la orizontala in pat, am ajuns sa stau in patru labe , cumva  Flory ma tinea in brate si ma sprijinea atat fizic cat si moral, cu o senzatie noua, pe care in momentele acelea nu realizam ca e de impins, astfel  la ora 16:09 mi s-au rupt membranele, un sunet care-mi va ramane toata viata in urechi, alt motiv de bucurie nespusa!  Lichidul s-a scurs repede si in secunda doi am realizat dorinta corpului de a impinge ,simteam presiunea capusorului, iar in acele momente a trebuit sa fiu constienta ,sa ascult de sfaturile moasei, sa respir corect. Asta a fost un detaliu extrem de important, desi simteam ca aveam forta necesara sa imping tot copilul afara din primele contractii, a fost mult mai bine ca am respirat si am lasat sa vina incet ,dar sigur,in primul rand pentru pasarica mea.

Asa ca dupa o ora si un pic de respirat corect ,de lucrat muschii in zona, de hidratat si respectat perineul ,si alte minuni de care s-a ingrijit moasa noastra draga, am simtit efectiv  un inel de foc, o caldura in zona,  ii iesise capusorul impreuna cu o parte din cordonul  ombilical, a fost un prolaps de cordon, acesta fiind foarte lung, insa a iesit repede si restul corpului , cu masajul corespunzator, si alte manevre ale mosicii,i-am auzit repede strigatul prin care si-a anuntat nasterea. Doar labiile mi s-au fisurat si au sangerat . Atunci , lasand capul in jos si privind printre picioarele mele,nu am putut sa nu remarc ,faptul ca e baietel.  A fost un moment de tensiune prolapsul, insa eu nu l-am resimtit, stiam ca este pe maini bune ,ca mosica o sa ia cea mai buna decizie, stiam ca a luptat sa vina astfel pe lume si nu o sa se impiedice acum, iar Dumnezeu a fost alaturi de noi si ne-a ajutat ca totul sa fie mult mai mult decat o simpla nastere naturala.

Nu pot descrie sentimentul acela de implinire, de bucurie, de fericire adevarata, iubirea de care corpul mi-a fost invadat cand l-am tinut pe piept. Visam la momentul acesta din 2011 ,cand am ramas insarcinata prima oara si in sfarsit am avut parte de el, nu pot spune decat ca este ceva magic, ceva ce te vindeca si doresc ca fiecare mama sa simta asa ceva. Te schimba pentru tot restul vietii.

La aproximativ o ora dupa nasterea lui Andrei,si dupa incetarea pulsatiilor cordonului  am nascut si micuta placenta de 1kg  , Daniel a taiat cordonul ,iar cand spun asta, nu-mi vine sa cred cat de mandra sunt de el, s-a transformat o cu aceasta nastere.Desi m-a sustinut asa cum a putut el mai bine cu ideea nasterii acasa, mereu mi-a spus ca el nu o sa poata sta in casa in momentele respective, ca o sa-l gasesc in spatele blocului, si i-am respectat alegerea, nu am mai avut puterea de a-l convinge sa ramana, sa fie martor la venirea micutului pe lume, mi-am zis “fie cum o fi”,eu pot sa fac asta si fara prezenta lui. Insa in momentele acelea nu a mai putut pleca, a ramas, l-am simtit cu sufletul langa mine, am simtit ca mi-a ascultat fiecare pas si respiratie, a varsat lacrimile mele , m-a privit din intuneric iar la momentul potrivit a fost langa noi la propriu. Si-a depasit limite pe care nu ma asteptam sa le depaseasca.

Astfel a aparut in aceasta lume Andrei , un micut de 4,4030kg si 55cm in ziua de 01.12.2014, la ora 17:35 la 42 de saptamani si 3 zile ,la distanta de 2 ani si 8 luni de la nasterea fratelui sau. O nastere implinitoare, pentru care m-am pregatit mult si pe care mi-am dorit s-o simt si sa ma bucur de ea cu fiecare por al corpului meu, in confortul apartamentului.

 

Tu ți-ai cunoscut până acum cervixul?

Mi-am descoperit cervixul în urmă cu câteva luni și am trăit o revelație. Nu știam că este atât de rotund, de neted, de aproape. Nu știm că el coboară până și mai mult în jos în zilele menstruației. Nu știam că se deschide și se închide în funcție de ovulație și de lichidele eliminate.

Navigând pe internet după una alta am descoperit site-ul Beautiful Cervix Project și asta m-a făcut curioasă să-mi cunosc cervixul. Am făcut-o cu degetul arătător. I-am explorat marginile, rotunjimile, orificiul și m-am simțit mult mai încrezătoare. În lume, în viață, în naștere. A fost cam ca atunci, în travaliu, când am băgat un deget în vagin și la câțiva centimetri în interior am dat de capul lui Yago.

Am simțit cervixul ca o ființă vie, care se închide și se deschide, care se schimbă și se transformă în funcție de necesitatea corpului.

Nu l-am văzut încă, nu știu dacă o voi face, nu știu dacă îmi voi cumpăra vreodată un specul pentru lărgirea vaginului (se folosește împreună cu lanternă și oglindă), pentru unele femei (tot mai multe, din fericire, în ultimul timp) este o descoperire fantastică care le crește stima de sine și iubirea față de propriile organe sexuale și propriul corp.

Cred că dacă femeile și-ar vedea sau și-ar atinge cervixul, ar avea mai multă încredere în corpul lor. I-ar acorda mai multe șanse pentru un travaliu spontan și o naștere naturală. Pentru că ar înțelege munca pe care cervixul este construit s-o facă: să se deschidă, să se închidă, să coboare și să urce.

La naștere, cervixul trebuie să se deschidă pentru a lăsa copilul să iasă afară din uter. Și se va deschide dacă este lăsat. Emoțiile puternic negative îl împiedică. Frica, panica, rușinea, vina, foamea, setea, frigul, nesiguranța declanșează secreția de adrenalină. Făcând analogie cu lumea animală din care facem parte, adrenalina oprește travaliul femelei pe motiv de ”acum nu e timpul să naști, nu ești în siguranță, nici copilul nu va fi”. Un cervix chiar dilatat complet se poate închide la loc instant dacă femela simte pericol. Se va deschide la loc într-un mediu sigur, în care femela se simte la adăpost și departe de pericol.

În cazul nostru, al oamenilor moderni, pericolul nu stă într-o hoardă de hiene sau alți prădători care ne invadează părticica de junglă. Prădătorii noștri sunt mai subtili, dar la fel de periculoși. Convingerile sociale greșite, frica patologică de boală și de moarte, rușine de a ne imagina că copilul nostru iese prin ”acel loc”, scârba, jena și umilința de a privi, atinge sau vorbi despre organele sexuale, vina de a fi femeie, neîncrederea în natura noastră de mamifere, aceștia sunt monștri care atacă femela omului în timpul travaliului. Plus hoarda de hiene în halate albe.

Când femeia se relaxează și-și calmează toate vocile din cap, cervixul se relaxează și el și nu mai opune rezistență mișcărilor uterine de dilatare. Cervixul este format din mușchi circulari, așa funcționează toate sfincterele din corpul nostru: vaginul, anusul, colul uterin (sau cervixul). Sfincterul este, potrivit dex,  un mușchi inelar care înconjoară un orificiu natural, reglându-i deschiderea în funcție de gradul de contracție sau de relaxare. Putem înțelege acest lucru despre natura sfincterelor dacă ne gândim la caca și la cum se strâng mușchii anusului când ceva ne inhibă și ne pierdem relaxarea.

Cervixul funcționează la fel. Trebuie să fim noi relaxate pentru ca și el să se relaxeze. În acest moment intră în scenă contracțiile uterine. Uterul este format din mai multe straturi de mușchi dispuși în mai multe direcții. Cei care ne interesează, în prima fază a travaliului, sunt mușchii longitudinali ai uterului care lucrează pentru a deschide cervixul. Explicația simplistă este că mușchii longitudinali se contractă ritmic pentru a trage în sus mușchii circulari de la baza uterului și mușchii cervixului. Așa ajunge cervixul să se ”șteargă” în câteva ore, să nu mai rămână nimic din sfincterul acela lung de câțiva centimetri ce închidea uterul. În timpul sarcinii cervixul arată precum un gât, de aceea mai este numit și gâtul uterului. În travaliu, la sfârșitul fazei de dilatare, cervixul este o frumoasă continuare a colului spre vagin, tot acest ansamblu uter-cervix-vagin arătând ca o pară.

Când nu suntem relaxate, când ceva ne sperie sau doar ne inhibă, când nu ne simțim în largul nostru și-n siguranță, mușchii cervixului sunt rigizi și tensionați și se opun mișcării de tragere în sus efectuată de mușchii longitudinali. De aici vine durerea din timpul contracției, de la două forțe care se opun în corpul nostru. Doi mușchi mari care, în loc să lucreze împreună, sunt în opoziție. Și de aici și lipsa de dilatare, lipsa de progres în travaliu, lipsa de eficiență a contracțiilor. Iar acest lucru este foarte des întâlnit… femei în travaliu care au contracții regulate și dese care nu se dilată aproape deloc preț de ore întregi sau chiar zile. Cervixul este foarte tensionat și se opune contracției uterine. Aceste femei nu sunt deloc excepția de la regula că ”fiecare femeie poate să nască natural”, sunt doar femei care n-au reușit să se relaxeze complet sau suficient de bine.

Iar noi putem face mai mult pentru cervixul nostru (și, implicit pentru travaliu și naștere) decât să-i asigurăm o stare de calm, relaxare și iubire. Putem să învățăm să respirăm profund, abdominal. Cu practica (gen câteva luni în timpul sarcinii), în travaliu se poate face respirația abdominală pe fiecare contracție. Am citit despre acest lucru pentru prima dată în cartea lui Marie Mongan, ”HypnoBirthin” și am regretat că nu am aflat de asta înainte să nasc. Deci nu vă spun din experiență personală dar cu siguranață voi încerca respirația balon la următoarea mea naștere. Teoria mi se pare logică și de bun simț.

O s-o rezum și vă îndemn să vă faceți propria documentare în legătură cu rolul respirației profunde în naștere. Așadar, în faza de dilatare, când se contractă uterul execută o mișcare de ridicare. Respirând lent, abdominal, noi ridicăm burta cu tot planșeul de mușchi abdominali și-i oferim astfel uterului mai mult spațiu. Când umflăm abdomenul progresiv cu aer, tragem toate organele din cavitatea abdominală în sus, implicit uterul. Și astfel nu facem decât să ajutăm mușchii longitudinali ai uterului să tragă, la rândul lor, de mușchii circulari de la baza uterului și de cei ai cervixului.

uterinemyometrialfibers

Exercițiul este numit umflarea balonului (în care balonul este burta 😀 ) și un consilier hypnoBirting sau orice alt consilier care a studiat respirația abdominală în travaliu vă poate explica mai bine, în România o aveți pe minunata Ditta Depner.

Primul efect al respirației de tip balon în contracție este relaxarea corpului și calmarea durerii. Și dacă ar fi doar atât și ar merita, eu am simțit avantajele respirației abdominale în travaliu meu. Atunci nu știam de HypnoBirthing, știam de la moașa cu care am făcut cursurile prenatale doar că respirația lentă și profundă calmează durerile din timpul contracțiilor. Pentru că n-am practicat deloc în sarcină, în travaliu am uitat de respirația abdominală. Am uitat de orice respirație. Pe multe contracții mi s-a tăiat practic respirația. Iar când, datorită lui Seb sau pentru că-mi venea mie în cap, respiram, simțeam cum durerea este mult diminuată. Dar mult.

Al doilea și cel mai puternic efect pe care-l produce respirația lentă de tip balon este scurtarea travaliului. Așa spune autoarea cărții ”HypnoBirthing”, așa mărturisesc și mii de femei care au născut respirând astfel. Logica zice că ajutând munca mușchilor longitudinali, cervixul se dilată mult mai repede. Eu sunt nerăbdătoare să aflu pe pielea mea iar vouă v-o recomand din toată inima, fie și numai pentru paragraful anterior.

Și vă mai recomand să vă cunoașteți cervixul, să-l iubiți, să-l respectați și în travaliu să-l lăsați să-și facă treaba.

Cervixul văzut de jos, de la intrare în vagin (logic :D )
Cervixul văzut de jos, de la intrare în vagin (logic 😀 )
Cervix fotografiat în săptămâna 11 de sarcină.
Cervix fotografiat în săptămâna 11 de sarcină.
La 6 săptămâni după naștere
La 6 săptămâni după naștere

Fotografiile preluate de pe site-ul Beautiful Cervix.

Ce e normal într-o naștere normală? Ce-nseamnă naștere naturală?

Ce anume se înțelege prin conceptul de ”naștere naturală”? La ce se referă femeile când spun că au ”născut normal”? Cum credeți voi că arată o naștere naturală?

Nu de puține ori am auzit mame spunând că au născut normal, natural, pentru ca apoi, după întrebări suplimentare, să aflu că nu fusese nimic natural în travaliu și-n nașterea copiilor lor: perfuzii, hormoni sintetici, analgezice, anestezii, forceps, epiziotomie, ventuze.

Noi, ca societate, am ajuns să lărgim atât de mult termenul de ”natural” încât trebuie cerute detalii suplimentare pentru a defini cu adevărat ”produsul”. În alimentație avem o grămadă de exemple de produse ”naturale”. La îngrijire corporală și igienă, la fel, loțiuni și creme și săpunuri ”naturale”. În agricultură, fertilizanți, insecticide și fungicide ”naturale”. Lumea folosește cu generozitate adjectivul ”natural” pentru că în toată economia se simte trendul, cumpărătorul vrea cât mai natural. Că se speculează mult și că se minte și mai mult, n-are a face, clientul trebuie să fie cel care-și caută singur informațiile și singurul care investighează cât de natural este produsul.

Dar când e vorba de naștere, asocierea cu naștere naturală se referă în primul rând la nașterea vaginală. În ultimii 150 de ani, cei doi termeni nu mai înseamnă deloc același lucru. Din momentul în care femeii i s-a permis cloroformul la naștere, nașterea vaginală a devenit oricum numai naturală nu. Da, copilul continua să iasă tot prin vagin, dar nu așa cum a lăsat natura, ci scos cu forța de doctor. Cloroformul, un anestezic foarte puternic, foarte periculos și mortal în nenumărate cazuri, s-a folosit în ultima parte a secolului al XIX-lea și bună parte din secolul trecut. O femeie anesteziată astfel era o femeie inertă. Hormonii care în mod normal contractă mult mai puternic uterul în faza de expulzie erau anihilați de puternicul anestezic iar femeia – complet adormită. Astfel că doctorul băga forcepsul și-l trăgea pe micuț afară în timp ce alte cadre medicale împingeau pe burtă. Femeia în continuare inertă, legată cu curele și de mâini și de picioare, răstignită la fel ca-n desenul lui Da Vinci. Oamenii numesc acest lucru progres… O scoatere vaginală a copilului, nicidecum o naștere naturală.

Da, acum lucrurile s-au mai schimbat, femeia nu mai este atât de adormită în timpul nașterii, indiferent de tipul de anestezie, dar nașterea continuă să fie la fel de violată și denaturată. Substanțele folosite în travaliu în zilele noastre sunt aproape la fel de nocive precum cloroformul, dar încă sunt folosite. Cloroformului i-a luat câteva decenii până să fie recunoscut ca foarte periculos, timp în care a omorât mame și copii. După el au urmat alte medicamente care practic au fost experimentate pe gravide și care s-au dovedit în timp a fi cancerigene și mortale. Noi mergem înainte având încredere că medicina este în fiecare zi mai deșteaptă ca ieri, dar nu vrem deloc să înțelegem mecanismul industriei farmaceutice. Niciun medicament care iese pe piață nu are în spate experimente și date pe termen lung. Noi suntem experimentul pe termen lung. Cartea ”Mafia farmaceutică și agro-alimentară” de Louis de Brouwer vă poate ajuta să înțelegeți mârșăvia de care vorbesc.

Revenind, nașterea naturală nu are de-a face cu medicamente de niciun fel. Naștere naturală este, din fericire, nașterea care a fost hărăzită la creație fiecărei femei. Fiecare femeie poate avea copii, fiecare femeie poate avea un travaliu spontan și natural, fiecare femeie poate să se dilate, fiecare femeie poate să nască fără intervenții exterioare (împingeri pe burtă, tăieturi în vagin, extras cu ventuza sau forcepsul). Excepțiile sunt puține (sub 5%) și, dacă se face o analiză introspectivă în astfel de cazuri se descoperă că au fost cauzate de acțiuni care puteau fi schimbate.

Nașterea normală nu este aceasta care se întâmplă astăzi în majoritatea cazurilor. Nu e nimic normal într-un travaliu în care femeia are perfuzie în venă cu glucoză pentru că nu e lăsată să bea ori să mănânce. Nu e nimic normal și natural în poziția clasică de naștere, întinsă pe spate pe scaunul ginecologic, cu picioarele atârnate-n sus. Nu e deloc normal ca cineva, oricine, să-i spună femeii cum și când să împingă. Toate aceste nașteri sunt nașteri artificiale, medicalizate. ANORMALE. NENATURALE.

De ce este o așa mare problemă eticheta pe care i-o punem unei nașteri sau de ce punem etichete nașterii? De ce mă interesează ce gândesc și vorbesc oamenii și de ce-mi pasă că multe mame spun că au născut natural când, de fapt, a fost o naștere medicalizată? Pentru că dezinformează, creează confuzii și scade mult standardele și așteptările viitoarelor mame. Dacă ne referim la o naștere cu medicamente și intervenții medicale ca la una normală și naturală, ajungem să și credem că ăsta este normalul și naturalul. Vorbesc prostii. Deja s-a ajuns să se încetățenească această mentalitate. Femeile se așteaptă la tot ce e mai rău când le vine rândul să nască, și, chiar de nu se așteaptă, trăiesc cu spaima a tot ce e mai rău. Se așteaptă să nu poată să se dilate, se așteaptă să le doară atât de rău încât să ceară anestezie, se așteaptă să fie doctorul lor în sală ca să le ajute să nască, se așteaptă să li se facă clismă, se așteaptă să li se vorbească cu superioritate, se așteaptă să li se spună să împingă, se așteaptă să le fie tăiat vaginul, se așteaptă să fie complicații.

Și e păcat. Că nașterea nu a fost lăsată mamiferelor ca să le facă probleme de sănătate. Nașterea nu trebuie să implice complicații. Nașterea nu este grea. Câte dureri, tragedii, drame și traume ar fi evitate dacă s-ar cunoaște adevărata naștere naturală, nașterea normală din rândul tuturor mamiferelor…

Trebuie să ne proiectăm așteptări pozitive asupra nașterii, trebuie să ne informăm despre cum este nașterea ca fenomen fiziologic și trebuie să înțelegem de ce să ne ferim pentru a evita complicațiile la naștere.

Nu așa arată o naștere normală, naturală.

perfuzii

nastere in spital

 

Urmează imagini ce pot întoarce stomacul pe dos, ridica părul măciucă sau rupe inima în două.

 

 

forceps 1

forceps 2

forceps 3

Știați că forcepsul este responsabil pentru mulți copii morți, gâturi rupte, capete strivite? Și oameni handicapați? Și știați că există în maternitățile noastre, moderne și civilizate, procedura numită ”forceps didactic”, ceea ce înseamnă că studenții la obstetrică-ginecologie fac practică pe copii vii, adică învață să folosească forcepsul nu numai pe manechine de plastic ci și pe femei adevărate și copii adevărați? Știați că acest forceps didactic se face și în travalii care decurg normal, doar pentru că studenții trebuie să învețe practicând? Aveți idee ce grav este acest lucru?

Fiecare femeie, fiecare familie, trebuie să se informeze temeinic înainte de naștere. Trăim într-o epocă în care informația ne sare în ochi, nu mai putem ajunge pe mâna doctorilor și ei să ne mătrășească corpul, sufletul, copilul pentru că ”n-am știut”. Este corpul și copilul nostru, nu al medicilor și al spitalului, e momentul să punem STOP procedurilor rutinare, abuzive, violente ce se fac în maternități. Este momentul să știm că toate acestea nu fac parte dintr-o naștere normală!

 

Spuneți NU inducerii travaliului.

Spuneți NU perfuziilor. NU glucozei. NU oxytocinei sintetice.

Spuneți NU controalelor vaginale.

Spuneți NU ruperii artificiale a membranelor.

Spuneți NU clismei.

Spuneți NU monitorizării fetale continue.

Spuneți NU interdicțiilor de a bea apă și a mânca.

Spuneți NU epiduralei și a altor anestezii.

Felicitări, tocmai ce ați scăpat de forceps.

Spuneți NU nașterii pe scaunul ginecologic.

Spuneți NU epiziotomiei.

Spuneți NU manevrei Kristeller (apăsarea burții).

Spuneți NU tăierii precoce a cordonului ombilical.

Spuneți NU antibioticelor, vitaminei K și a vaccinurilor.

Spuneți NU separării de copil. Toate controalele pot să aștepte câteva ore, copilul are nevoie de mama lui.

Spuneți NU biberoanelor și suplimentelor.

Spuneți NU ignoranței!

O femeie indigenă a născut pe gazonul din curtea spitalului și toată lumea a luat-o razna

Cum des o spun, nașterea este un proces fiziologic normal. Orice copil crește în uterul matern și apoi se naște. La toate speciile de mamifer. Mi se pare un adevăr atât de evident încât mă mir de cât de ignorantă eram când credeam altceva. Acum mă amuză știrile care vorbesc de nașteri ”miraculoase” în avion sau în mașină sau în grădină, oameni care se miră de cum s-a putut naște copilul sănătos și sigur în afara spitalului, fără doctori sau măcar asistente prezente. Mă amuză, dar mă și întristează, pentru că promovează în continuare valori greșite, teamă de procesul nașterii, credințe eronate cum că nașterea este o boală și trebuie medicalizată.

Deși știrea este de la sfârșitul anului trecut, eu acum am dat de ea. Nici nu are a face data când a avut loc, important este conținutul. O femeie din Mexic a născut în curtea spitalului pentru că asistentele au dat-o afară. Era de origine mazatecă (băștinași din nordul statului Oaxaca), nu vorbea bine spaniolă, cine știe, asistentele au declarat apoi că n-au știut că era deja în travaliu și cum doctorul nu venise încă, i-au spus să se plimbe pe-afară și să revină mai târziu. Nu-i o știre nouă, asta cu tratamentul neprofesional din spitale și neglijența medicală, că se întâmplă în România, SUA sau Mexic. Știm cu toții că și medicii și asistentele sunt oamenii, deci pot fi astfel și jeguri de asistente cum sunt jeguri de oameni,

Ce e important este că femeia a născut în grădină, pe iarbă, la scurt timp. Ajunsese la spital cu contracții puternice, era la a treia naștere, travaliul a fost scurt. A născut singură, fără ajutor, fără probleme. Așa cum se-ntâmplă nașterile spontane, naturale, fără intervenții externe.

Femeia a fost speriată, i-a fost teamă pentru viața ei și a copilului ei, o femeie fără nicio educație despre sarcină și naștere, fără îndoială. Ea a declarat ”Am născut ca un animal, singură. Puteam să fi murit acolo. E trist!” A naște ca un animal nu e ceva rău, animalele sălbatice, cele neatinse de civilizația noastră și de intervențiile medicilor veterinari, nasc cel mai simplu. Pentru că nasc așa cum spune și femeia din Mexic, singure. Intimitatea creează sentimentul de siguranță. Singurătatea este cea care asigură liniștea în jurul femelei care naște. Cu cât sunt mai puțini ochi în jurul femelei în travaliu, cu atât mai scurt este travaliu. Animalele nu au un creier foarte dezvoltat, așa, ca noi, deci nu analizează și nu judecă lucrurile. Fac tot ce fac pur instinctiv. Așa simt ele că e mai bine, să se retragă singure într-un colț sigur și liniștit și să nască.

Da, și mie mi se pare trist, dar pentru că a trebuit să nască în curtea spitalului și nu în curtea casei ei. De murit ar fi putut să moară atunci când medicii i-au grăbit expulzia placentei, manoperă ce ar fi putut cauza hemoragie. Că da, după ce a născut, au ”îngrijit-o” în spital, pe copil l-au aspirat și toate cele  fără de care nu se poate numi ”bebe sănătos” și apoi i-au mai emis și factură. Asta este trist. Că progresul tehnologic și industrial ne-a făcut pe toți să credem că nașterea trebuie să fie și ea cumva modernă, să țină pasul cu evoluția tehnicii și a științei. Ca și cum inima noastră acum trebuie să bată mai modern, sau de căcat ar trebui să ne căcăm la fel, modern, asistați de instrumente medicale.

Sarcina nu este o boală. Nu trebuie să plecăm deloc de la prezumția că dezvoltarea fătului se poate face cu probleme și noi le putem depista din timp făcând zeci de controale, teste și analize medicale.

Nici nașterea nu este o boală. Nu trebuie să plecăm de la prezumția că pot avea loc complicații, care complicații apar în travalii spontane și nașteri naturale în mai puțin de 5% din cazuri.

Cu cât nașterea se petrece  cât mai primitiv, cu atât este mai sigură. Modernizarea nașterii, cu toate medicamentele și procedurile invazive ce se fac în travaliu, este cea care creează atât de multe complicații.

În Mexic, ca în multe alte țări, sistemul medical are grave sincope și guvernanții se plâng de lipsă de fonduri pentru salarii, renovări de spitale și aparatură. Situația acestei femei nu este unicat în Mexic, mai sunt și alte femei ce-au născut în imediata apropiere a spitalului pentru că personalul spitalului a refuzat să le interneze (din lipsă de spațiu sau de personal medical). Ce-ar fi să privim în altă direcție și să ieșim din acest tipar îngust și periculos de gândire? Când vom înțelege că nașterea nu are nevoie de tot ce încercăm noi să-i oferim – cadre medicale competente și din belșug, medicamente compensate, saloane suficiente și aparatură medicală? Nașterea nu are nevoie decât de căldură, liniște, relaxare, ceva mâncare și încredere în natură. Restul este marketing.

Inspirația articolului de  aici.

Stresul fetal sau capăt de drum pentru nașterea naturală. Cum se poate evita această situație?

Ai vrut mult o naștere naturală dar copilul a intrat în stres fetal și cezariana i-a salvat viața. Dar oare ce anume a generat stresul fetal? Cum se putea evita acest lucru? Ai nevoie să-ți analizezi sarcina și travaliul ca să-ți clarifici lucrurile. Nu neșansa și nenorocul nasc complicațiile. Dar ghici ce?

”Copilul a intrat în stres fetal, trebuie să-l scoatem IMEDIAT afară!”

Această frază terifiantă este auzită de multe femei în sala de nașteri. Atât de des încât dacă o mamă n-a trăit-o pe pielea ei, sigur a auzit-o povestită de cumnată sau de prietena cea mai bună. În acest context, putem să înțelegem de ce s-a încetățenit ideea că la naștere pot apărea complicații.

Asta și datorită punctului următor.

De multe ori femeia căreia i se comunică (sau nu) că pulsul copilului a scăzut vertiginos și trebuie intervenit de urgență, cu forcepsul sau cu operație cezariană, nu i se spune nimic despre cauza probabilă a stresului fetal. Soartă, fatalitate, mister. Mama rămâne cu impresia că așa e la nașteri, complicațiile pândesc după colț, nașterea e periculoasă, toată familia e de acord că doctorul a salvat ziua, binecuvântată fie cezariana cea ”salvatoare de vieți”!

Dacă copilul are înfășurat cordonul ombilical în jurul gâtului, medicii s-au scos și nici nu mai așteaptă întrebările că spun triumfători ”Avea circulară de cordon, de aia a intrat în suferință fetală!”

Numai că în uter copilul nu are respirație pulmonară, deci nu respiră pe nas, așadar cordonul ombilical înfășurat de n ori nu are ce rău să-i facă. Plus că cine a văzut măcar o poză cu cordonul ombilical înțelege că nici acesta, el însuși, ca organ care transportă oxigenul către copil, nu se poate ștrangula: este format dintr-un țesut puternic și rezistent care protejează foarte bine vasele de sânge ce-l străbat. Circulara de cordon nu prezintă niciun risc: nici pentru mamă, nici pentru travaliu, nici pentru bebe. Nu este o complicație deloc. CIRCULARA DE CORDON NU AFECTEAZĂ NICI PULSUL ȘI NICI VIAȚA FĂTULUI.

Doar în cazuri de presiune asupra cordonului se poate opri fluxul sangvin dinspre placentă spre copil și astfel oxigenul, dar acest lucru nu se întâmplă în cazul unei circulare. E nevoie de o sugrumare a cordonului, o presiune extremă asupra lui pentru a afecta oxigenarea copilului, ca în cazul prolapsului de cordon. Aceasta este o complicație generată în special de ruperea artificială a membranelor (deși apare și-n alte cazuri, cum ar fi nașterile premature). Atunci există riscul ca cordonul ombilical să alunece prin cervix în vagin înaintea copilului și apoi să fie presat de capul copilului, cordonul fiind prins astfel între pereții vaginali și cap.

 

Medicul e cel care ți-a băgat copilul în suferință fetală

Dar cauza stresului fetal este în cele mai multe cazuri INTERVENȚIA MEDICALĂ. De aceea medicii niciodată nu o să recunoască că natura complicației sunt chiar iei înșiși și medicamentele lor. Poate că ei între ei sau ei înșiși în mintea lor, dar niciodată în fața mamei și a familiei acesteia. Cum ar fi să zică ”Știți, din cauza oxytocinei pe care v-am administrat-o uterul a început să se contracte aproape fără oprire și placenta, contractată tot timpul cum era, fără pauzele normale, nu a avut cum să mai trimită suficient sânge către copil, de aici cantitatea mică de oxigen și scăderea iminentă a pulsului cardiac”? Cred că ar fi dați afară imediat. Nu știu cum să o spun mai clar: spitalele trăiesc din vânzarea de medicamente și servicii medicale (teste, analize, intervenții).

Dacă spitalele ar promova sănătatea, pacienții ar pleca acasă cu o listă cu reguli de viață bună (alimentație, mișcare, ieșire în natură, respirație, meditație, odihnă) nu cu rețete de medicamente. Dacă maternitățile ar avea ca scop nașteri cât mai sigure și mai lipsite de complicații, medicii i-ar spune femeii ”Liniștește-te, poți să naști; nu-ți fie frică, relaxează-te, ai încredere în tine și-n corpul tău, uterul este cel care face cea mai mare parte din treabă!” și nu ”Contracțiile tele nu-s eficiente, trebuie să-ți dăm oxytocină!”. Înțelegeți? Perfuzia cu oxytocină poate fi decontată, laboratorul farmaceutic are un biznis de condus, de ce e atât de greu de înțeles că cu cât doctorii bagă în populație mai multă frică de complicații și problemele asociate cu nașterea, cu atât mai multă oxytocină vinde BigPharma? Și oxytocina este doar unul din zecile de medicamente care se folosesc aproape în mod rutinar în maternitățile din întreaga lume.

Creierul nostru produce oxitocină și femeia în timpul travaliului are parte de cele mai mari secreții de oxitocină din viața ei. Acest hormon este responsabil cu contracțiile uterului, dar este un hormon căruia îi place intimitatea, liniștea și siguranța. Când femeia nu se simte în largul ei, simte teamă, panică, rușine, nesiguranță, atunci secretă adrenalină, care are darul de a bloca secreția de oxitocină. De aia multe femei au ”contracții ineficiente”, pentru că le e teamă de ceva anume, poate chiar controlul vaginal le-a făcut să se simtă neajutorate și foarte expuse, poate modul în care le-a vorbit asistenta sau moașa, poate felul în care li s-a adresat medicul, poate toate echipamentele medicale, poate mirosul de spital și răceala pereților sterili.

Dacă medicul ar liniști-o pe femeie, i-ar înlătura fricile, dubiile și angoasele, i-ar povesti de importanța oxitocinei pentru un travaliu scurt și sănătos, cine ar mai câștiga vreun șfanț din afacerea asta imensă care este nașterea? Oxitocina asta naturală a noastră e GRATIS, de ce să ne încurajeze spitalul și industria farmaceutică să ne-o ”cultivăm”? Ar închide astfel linia de producție pentru hormonul artificial al laboratorului farmaceutic. Frica generează profituri uriașe pentru producătorii de medicamente. La propriu și în mod direct. Cum am mai spus, femeia care simte frică are un travaliu lent, lung sau blocat. Va crede că e ceva în neregulă cu corpul ei, în niciun caz nu va face legătura DIRECTĂ dintre frică și stagnarea travaliului și va primi supusă perfuzia cu oxytocină, hormonul sintetic generator de complicații multiple și de profituri uriașe.

Apoi frica generează obediență. E suficient să-i spui unei femei care naște că îi este copilul în pericol și îți va înghiți toate pastilele pe care i le dai. Fără să-și pună niciun semn de întrebare. Pentru că e vulnerabilă, mult mai vulnerabilă decât în mod normal din cauza hormonilor din sarcină și din travaliu și pentru că viața copilului este cea mai importantă. Se cacă pe ea de frică că i-ar putea cauza probleme copilului pentru că n-a acceptat una sau alta.

Medicii merg la sigur cu placa asta ”Copilul este în pericol de stres fetal” sau cu cealaltă șantajistă, pentru femeile care îndrăznesc să gândească și să pună la îndoială cuvântul autorității medicale ”Riști viața copilului tău, chiar atât de inconștientă ești?”

Medicii practică o medicină a fricii, intimidării și șantajului emoțional. Iar pacienții ar trebui să se trezească și să-și înțeleagă supremația: pacientul este client, el are dreptul de a accepta sau refuza tratamentul, plus că el singur trăiește pe pielea lui, în corpul și în mintea lui efectele tratamentului administrat. Femeia care naște, cu atât mai mult încât nașterea nu este o stare de boală. Nașterea este un proces biologic normal și firesc pentru care femeia nu trebuie să facă nimic anume. Doar să nu se pună-n calea lui. La naștere femeia trebuie să fie în control, nu personalul medical. Și femeia doar pentru a lăsa controlul, la rându-i, corpului ei.

Nu trebuie să știi cum funcționează inima ca să fii sigur că ea bate și bate și bate și bate. Nu trebuie să ai idee despre cum funcționează plămânii ca să te încrezi că acesta este rolul lor, de a ne oxigena corpul și creierul. Nu trebuie să fi moașă sau medic obstetrician ca să știi că nașterea se întâmplă, pur și simplu: uterul știe să scoată copilul afară la fel cum a știut să-l crească înăuntru. Mai mult decât atât, nu e necesar să conștientizezi că în piept îți bate inima, că plămânii te oxigenează și că organele sexuale lucrează ca să împlinească nașterea pentru ca toate acestea să se întâmple. Ele se întâmplă pur și simplu, fiecare celulă din corpul nostru are memorată toată informația necesară. Fiecare celulă, țesut, organ are un rol precis și și-l îndeplinește fără greșeală. Greșeala o facem noi când nu avem încredere în toată această știință a corpului nostru, a naturii, și ne încredem în otrăvurile industriei farmaceutice (și agro-alimentare).

Sub 5% din femeile din lume au probleme anatomice reale în timpul travaliului. Restul complicațiilor care apar la un mare procent din femeile care nasc sunt generate de medicamente și intervenții medicale. Mi-ar plăcea să cred că după citirea acestui articol mamele vor face un exercițiu de auto-analiză. Introspecție în nașterea copiilor lor. Și poate să înceapă să înțeleagă că nu nenorocul și neșansa a făcut să aibă complicații la naștere, ci medicamentele la care au apelat în timpul sarcinii și în travaliu și intervențiile la care au fost supuse. Încurajez astfel să-și facă propria documentare, sunt foarte multe articole pe internet cu date clinice despre fiecare procedură și medicament administrat gravidelor.

Sper să înțeleagă astfel cauzele complicațiilor, să le evite la viitoarele nașteri și să trăiască astfel experiențe mai frumoase și mai împlinitoare. Nașteri blânde, sănătoase, spontane și naturale. Și să promoveze în jurul lor, în anturaj, în familie, pe internet, valorile adevărate ale nașterii. Poate așa în câțiva ani se va schimba opinia publică și nu se va mai rosti atât de des cuvântul ”complicații” în aceeași frază cu cuvântul ”naștere”.

-va urma (după cum probabil vă dați seama, sunt multe de spus despre stresul fetal)

 

 

 

Cauți o maternitate sau un doctor cu care să naști?

”Cine poate mânca pentru tine? Nimeni, este evident.

Cine poate dormi pentru tine? Nimeni, din nou.

Și cine poate naște în locul tău? Nimeni.

Într-adevăr nimeni în afară de tine. Tu și doar tu.

În momentul în care poți interioriza acest concept fundamental

vei rezolva toate problemele tale și vei renunța să mai cauți

o persoană sau un loc pentru a naște.

Vei înțelege atunci

că există doar un singur lucru de făcut:

rămâi aproape de tine însăți!”

Frédérick Leboyer

foto: Humanizando el parto

”Sa vezi cum iese o magaldeata din tine direct in bratele lui taica-su e…”

București, 30 mai 2013

Era o dimineata frumoasa de primavara, m-am trezit cu greu parca ceva imi spunea sa mai stau in pat sa mai dorm. Am facut smoothie-ul pentru mine si D, el a plecat la birou. Eu m-am dus la toaleta, simteam ceva la burtica jos ca si cum mi-ar fi venit menstruatia. Cand ce sa vezi: pe tampon doua firicele de sange, discrete. Mmmmdaaaaa, e clar, vine dra libelula astazi sau maine. Stiam ca este doar inceputul si ca poate dura cateva ore pana sa se instaureze travaliul sau poate dura chia mai mult. Mi-am vazut de ale mele, m-am uitat la un film pe Digi, am mai citit ceva. M-am dus la baie din nou, nimic spectaculos, nu am mai simtit nicio durere nimic. Parca ar fi fost linistea dinaintea furtunii. Ce puteam sa fac, zen eram oricum, pregatita psihic eram, stiam ce avem de facut amandoi drept urmare nu mai imi ramasese decat sa astept.

L-am sunat pe D si l-am rugat sa ia de la piata cirese si capsuni ca vom avea multa treaba in noaptea ce va urma. Am simtit o tresarice in voce, o emotie ascunsa. M-a intrebat daca sa vina acasa, dar i-am spus ca nu e cazul, sa-si vada de treaba si ne vedem mai tarziu. M-am culcat un pic. Mi-am dat drumul la muzica. Desi eram nerabdatoare, m-am fortat un pic sa adorm nu inainte de a-mi imagina travaliul in minte si ce o sa urmeze.

Nasterea vazuta prin ochii Libelulei Mama
Urma sa facem nastere lotus, asa stabilisem amandoi asta voiam, acesta fiind unul din motivele pentru care am vrut sa nastem acasa pentru ca niciun spital din Romania nu iti permite acest lucru. Nastere lotus inseamna ca placenta cu cordonul ombilical sa ramana atasate de copil pana se desprind singure. Este o metoda prin care procrearea se incheie practic intr-un mod natural, lent, pasnic si natural. Cordonul ombilical al bebelusului nu este taiat, ci este lasat sa cada singur dupa aproximativ 5 zile. De ce nastere lotus? Nu, nu pentru ca este la moda cum ar crede unii (nu de alta, dar foarte putina lume a auzit de acest fel de nastere in Romania), ci pentru ca este o metoda sanatoasa, pentru ca sa nu despartim prematur copilul de placenta. Pentru a putea sa-si extraga toata energia vitala din ea, din locul unde a stat 9 luni. Copilul si placenta au fost un intreg timp de 9 luni si mi se parea normal ca despartirea sa se faca calm, incet.

Pe langa faptul ca intareste sistemul imunitar al bebelusului, nasterea lotus asigura transferul de nutrienti necesari fatului in alimentatie. La nastere, sistemul imunitar al bebelusului sufera schimbari uriase. Ajuta la irigarea creierului, plus ca reduce riscul de a fi anemic mai târziu. Placenta urma sa o punem intr-un bol, cat mai aproape de libelula, astfel incat sa aiba loc in continuare transferul de substante hranitoare. In acelasi timp voiam sa o protejam pe libelula de diverse infectii stiind ca in primele zile de viata sistemul imunitar este foarte fragil. Mary Ceallaigh si alti specialisti sustin ca nasterea Lotus este benefica atat pentru mama cat si pentru bebelus, intrucat mentinerea cordonului ombilical permite un transfer complet de sange (continut in placenta) in momente in care bebelusul are nevoie sa fie alimentat cu substante nutritive. „The Lotus Birth is a beautiful testament to the power of natural birth.”

Pe la pranz a venit D acasa sa vada ce fac. Eu dormeam. M-a trezit, am mancat impreuna cate un castron de cirese si capsuni, apoi el a plecat inapoi la birou. Stand pe scaun la masa am simtit cum venea, usor, incet, o durere muta care m-a luat pe la spate, usor intai apoi mai tare, nu foarte tare. Prima contractie. Ora 1.25pm. Am respirat adanc, stiam ce o sa urmeze. M-am linistit si mi-am pus Dr.House. I-am zis lui D ca poate pleca linistit si ca o sa-l sun eu cand e cazul sa vina. Nu stiu cand a trecut dupa-amiaza, am mai motait un pic, am mai baut apa, m-am dus la toaleta de cateva ori, am citit revista preferata, Beau Monde. Pe la 7pm a venit D si am iesit in parc in Poli sa ne plimbam. Am urcat si coborat sirul acela interminabil de scari de langa fac de Cibernetica.

La un moment dat am simtit o durere sfasietoare la nivelul ovarelor, o durere ca la menstruatia din prima zi cand nu te poti da jos din pat de durere. Durerea era suportabila, insa altceva ma rodea. Simteam nevoia sa urinez din ce in ce mai des. Ce era sa fac? Am facut in parc dupa un pom. Era 10pm. Am vrut acasa in cada sa ma linistesc un pic. In masina am mai avut o contractie. L-am asteptat pe D in masina pana a iesit din Lidl jucand bubbles pe telefon si respirand adanc pe contractie. Pana la momentul acesta, cele 4 contractii au fost mai mult decat acceptabile. Mai rau a fost la dentist cand mi-a scos nervul aproape pe viu in luna a 7-a pt ca nu am vrut anestezie decat la nivel local.

Am ajuns acasa, am stat in pat pana mi-a umplut D cada cu apa in care am stat vreo 2 ore. Se facuse miezul noptii. O liniste patrunzatoare ne inconjura. Am aprins lumanarile peste tot din casa, am dat drumul la muzica de relaxare in surdina, D m-a luat in brate si am inceput sa vorbim cu dom`soara care era cam agitata, sa o linistim. I-am spus cat de mult o asteptam si cat de fericiti suntem si am rugat-o sa ma ajute sa iasa repede. Durerile incepusera, dar apa m-a ajutat enorm si nu le-am simtit asa de tare. Am stat cand pe vine, cand intinsa in toata cada. Da, mi-a venit sa fac pipi si am facut in cada. D recircula apa cu dusul, punea sare grunjoasa, imi facea masaj pe spate, vorbea cu mine, ma strangea de mana cand venea contractia si ma incuraja tot timpul. Am iesit din cada la un moment dat si m-am asezat pe mingea de travaliu pe care facusem exercitiile timp de vreo 6 luni. Mingea a preluat toata greutatea corpului si imi relaxa forte mult spatele si bazinul. Si pe ea contractiile pareau mai usoare.

Am stat asa si m-am balansat alte doua ore, D imi tot facea masaj la spate. Ne-am iubit intre contractii, ne-am sarutat si imi spunea ca mai este un pic pana o sa ne vedem iubirea. Contractiile se intetisera, ma durea din ce in ce mai tare. D mi-a masurat dilatatia, eram la 6 cm, mai trebuia sa am un pic de rabdare. M-am dus din nou in pat, nu am putut sta intinsa sub nicio forma, cea mai confortabila pozitie a fost pozitia capra cu burta pe pat (patul este din acela japonez foarte jos), iar capul mi-l tineam in maini. Am simtit nevoia sa ma plimb de mana cu D prin casa, am iesit pe balcon si mai luam cate o gura de aer proaspat care imi dadea putere. Tot timpul am stat cu mana pe burta si ma simteam conectata cu libelula mica, simteam ca imi da ea putere mie. La un moment dat am vomitat pe jos langa pat. D s-a speriat groaznic pentru ca era o culoare ciudata, un maro inchis. Asta pentru ca mancasem inghetata de cacao cand am ajuns acasa din parc.

Da ma durea parca din ce in ce mai tare, tin minte ca simteam contractia cum vine, respiram adanc pe contractie, o lasam sa treaca prin mine, nu ma incordam deloc, il strangeam pe D de mana doar daca simteam nevoia. Am stat foarte mult pe ciuciulica, pozitia naturala de altfel de nastere, nu pe masa hidoasa din spital in care forta gravitationala iti apasa pe burta, iar D m-a luat in brate. Am facut poteca intre dormitor si baie de cate ori m-am dus la toaleta. Am mai intrat in cada vreo ora. A doua oara nu mi-a mai fost la fel de bine pentru ca am simtit o presiune la nivelul pieptului si am hotarat sa ies. M-am dus in pat. Am simtit nevoia sa ma intind. Era spre dimineata, vreo 4am. Stand eu asa cat de cat linistita, parca era un moment de respiro pentru ce avea sa urmeze, mi s-a rupt apa. Am facut o maaaaare balta pe minunata noastra saltea dormeo cu spuma cu memorie.

Am simtit iar nevoia sa ma duc la baie, credeam ca mai era ceva de eliminat. Stiam ca urmeaza faza cu impinsul. D a tras cearceaful, a mai pus o patura peste si inca vreo 2 prosoape mari. Efectiv nu am facut nimic, mi-am ascultat corpul si mi-am dat seama ca a venit momentul sa imping. Pe tot parcursul travaliului am facut ce am smitit, cum am simtit eu mai bine. Mi-a masurat dilatatia din nou, aveam aproape 10. Imi aduc aminte ca la un moment dat dupa ce mi s-a rupt apa m-a intrebat daca vreau sa mergem la spital si am refuzat categoric. M-am asezat din nou pe ciuciulica si am impins.

Am mai stat un pic, timp in care D a schimbat muzica, si l-am strigat sa vina pentru ca i-am simtit caputul. Da, era acolo, ii simteam perisorul umed, am impins din nou. D era in fata mea. I-am zis sa o prinda. Am impins si a iesit. A inceput sa urle de cum i-au iesit picioarele… Mi-au dat lacrimile si acum cand scriu. Nu va pot descrie in cuvinte bucuria, trairea din acel moment, intensitatea bucuriei din suflet, usurarea, calmul ce au urmat pentru cateva minute.

Momentul este de o intensitate imensa sa vezi cum iese o magaldeata din tine direct in bratele lui taica-su. Mi-a tremurat inima efectiv, am amutit pret de cateva secunde, timpul se oprise in loc pentru noi 2 la ora 6.30 intr-o zi de joi 30 mai 2013. Clipa stai, suntem fericiti. Ne-a luat in brate pe amandoua si ne-a sarutat.

A avut circulara de cordon, D stia ce sa-i faca, a tinut-o si intors-o, i-a dat cordonul de dupa gat si mi-a pus-o direct pe piept. A controlat-o peste tot, a masurat-o, a cantarit-o. In timp ce eu ii bagam sanul in gurita o masam amandoi de vernix sa-i intre in pielicica fina. Eram extrem de fericita, radiam, avem in continuare contractii ca sa expulzez placenta, dar imi radea sufletul de bucurie, simteam cum renasc, ca si cum mi s-ar deschide poarta catre o noua viata. Cand am pus-o pe piept am simtit ca m-am contopit cu ea, ii simteam respiratia fina, era moale si firava si atat de natural s-a urcat pe mine si a cautat sfarcul. Era ca si cum inca facea parte din mine numai ca acum nu mai era inauntrul meu, era afara pe burtica invelita in tricoul lui D.

Nasterea vazuta prin ochii „moasei” mele
Eram in sedinta la birou si i-am vazut numarul pe telefon. Mi-am dat seama ca era ceva deoarece nu ma suna la birou decat daca este ceva important. Mi-a spus ca astazi sau maine vine libelula. Mi s-a umplut sufletul de bucurie. M-am ingrijorat in sinea mea, dar eram si fericit, ingrijorat daca totul va fi in regula si in acelasi timp usurat ca a venit momentul pe care il asteptam de atata timp. Nu a mai contat nimic altceva, absolut nimic, singurul lucru la care ma gandeam era cum sa fac sa-i fie mai usor. M-am dus direct in piata, a cautat cele mai frumoase capsuni, am venit acasa sa vad daca e ok, apoi am plecat din nou pe teren cu oarecare reticenta. Nu voiam sa o las singura, dar am vazut-o ca e ok si ca voia sa fie singura. Stiam ca mai dureaza si ca travaliul propriu-zis inca nu incepuse. M-a asigurat ca daca era ceva ma suna. Noroc ca am biroul aproape si ajung acasa in 5 minute. Nu-mi pot aminti nimic din ce am facut in ziua respectiva la birou, nu am spus la nimeni ca libelula mea iubita urma sa nasca. Ne privea doar pe noi 2 si pe nimeni altcineva. Am mai sunat-o de cateva ori sa vad daca e ok. Am venit acasa seara si am plecat in Politehnica ca sa ia aer. Au inceput contractiile mai tare ca la pranz, am ajutat-o sa faca pipi intr-un boschet langa un dud ca nu se mai putea tine, am ajutat-o sa urce scarile inapoi la masina. Gafaia si o durea, dar inca suportabil. Mi-am dat seama ca greul de abia acum incepe.

Ne-am oprit in Lidl am luat inghetata de cacao, preferata ei, timp in care ea a ramas in masina ca sa termine un alt nivel din bubbles pe telefon. Am ajuns acasa si am mancat, mare greseala ca apoi la maxim o ora dupa a vomat tot, stiam ca asa se va intampla dar am lasat-o in pace sa faca ce simte. Am inceput sa monitorizam contractiile sa le scriem pe carnetelul libelulei. Am dat drumul la apa in cada, la muzica, am aprins lumanarile in toata casa. Am inceput sa-i citesc de pe site-urile pe care le stiam depre nasterea acasa si sa o ajut sa nu se gandeasca la ce urmeaza ci pur si simplu sa lasa totul sa curga natural si firesc. Cand au inceput contractiile mai tare am respirat impreuna cu ea, i-am facut masaj la talpi si la spate. Am ajutat-o sa intre in cada, am vorbit cu dra libelula care nu s-a linistit decat spre sfarsitul travaliului. In cada a stat vreo ora jumatate dupa care a iesi si s-a asezat pe minge. Eu in spatele ei ii faceam masaj usor. In tot acest timp vorbeam cu libelula ca si cum ar fi fost in mainile noastre, sa iasa repede si usor si sa ne ajute. I-am spus ca eu o voi prinde in brate si o voi pune pe pieptul mamei imediat. Monitorizam contractiile, scriam intervalul la care se succedau. Nu i-am masurat dilatatia pentru ca inca nu i se rupsese apa si mi-am zis ca o sa mai dureze.

Am dus ceasul in baie pentru ca A era in cada si jumatate din timp eram amandoi in baie, ba pe toleta, ba in cada, ba in fata usii pe minge. Numaram minutele, orele, asteptam linistiti, libelula se misca tot timpul nu a stat o clipa linistita. I-am facut masaj pe spate, am vorbit despre cum o sa ne fie in tarile calde cum o sa intram toti 3 in mare si o sa ne balacim. Stiam ca are nevoie de mine mai mult ca oricand, o vedeam cum geme, cum se vaita si o tineam in brate. Statea pe marginea patului cu burta pe saltea si cu capul in pilota, un fel de semi-capra. Nu-si gasea locul nu mai putea sa stea in cada in apa, simtea ca o presiune pe piept, nici in 4 labe si nici pe jos. Atunci am simtit ca trebuie sa-i fac culcusul langa pat si am tras tot ce era pe pat pe jos. Am mai pus o patura si inca un cearceaf pentru ca mi-am imagjnat ca o sa curga sange daca expulzia va avea loc pe podea. Atunci si-a gasit locul cumva pe ciuciulica. In mintea mea trebuia sa aiba un loc in care sa se simta bine si sa nu-si faca alte griji.

Asta a fost preocuparea mea cea mai mare sa fie confortabila si sa nu-si faca nicio clipa grija. Nu am avut timp sa ma gandesc la ce simt, mi-am asumat un rol de protector, tebuia sa ma asigur ca totul o sa fie in regula. Stiam ce trebuie sa fac cand o sa o prind in brate, avem tensiometru, stiam cum sa o controlez la sold, sa vad daca respira si ce sa-i faca daca nu. Important era ceea ce simtea ea nu eu. Eu am fost acolo pentru ea. Am intrebat-o la un moment dat daca vrea sa mergem la spital si mi-a raspuns sec: esti nebun, putem si stim ce avem de facut, libelula se va naste in bratele tale. Un alt fior pe care l-am simtit a fost cand i s-a rupt apa. A fost o nastere cu totul aparte pentru ca intai au fost contractiile si apoi s-a rupt apa. A inundat salteaua mea dormeo, dar surprinzator nu a ramas patata absolut deloc si nu miroase a nimic. I-am masurat dilatatia cu palma. Dupa ce s-a rupt apa a simtit nevoia sa mearga la baie. Credem ca este o alta etapa in care corpul se goleste ca sa se poate screme, asa a si fost si a impins prima data. Am respirat cu ea asa cum invatasem la curs.

M-am dus sa dau play din nou la laptop si am auzit-o cum ma striga sa vin sa o tin pe libelula ca iese. M-am asezat in genunchi in fata ei. Am vazut ca i se vedea putin crestetul capului, vedeam capul intors cu spatele, am pus mana pe el, m-am uitat la gat sa verific cum este cordonul, vazusem la ecografie ca este in jurul gatului si trebuia sa o prind si sa nu trag ca sa risc sa o sugrum. Nu am apucat sa ma bucur ca libelula s-a invartit, iar cand au iesit picioarele a inceput sa urle. Cu toate ca eram pregatit, vazusem nasteri, stiam ce ar fi trebuit sa urmeze, nimic nu te pregateste pentru momentul asta. In momentul cand a iesit am inceput sa-mi simt emotiile, lacrimile pe obraz. Le-am luat in brate si am stat asa vreo 2 ore. Credeam ca au fost doar 5 minute. Oricat de mult te pregatesti, oricate filmulete vezi, ceea ce vezi la fata locului te lasa mut, iti depaseste orice asteptari.

Nimic nu se petrece asa cum iti planuiesti. Ok, te pregatesti psihic, dar viata bate filmul, da-ti voie sa simti. Important este sa faci ceea ce simti si cum simti.

——————–

Alte articole despre sarcina ei, nașterea fetiței și multe alte experiențe de mămică puteți citi pe blogul Andreei.